M-am născut în 1927 și am ținut în mînă întîiul meu aparat fotografic cu vreo unsprezece ani mai tîrziu. Era un „box” de fabricație italiană; îmi amintesc că-i zicea Galetti, și era urît ca toate boxurile. Cred că n-am făcut cu el decît un singur film pe trei-sferturi subexpus, așa cum sînt aproape întotdeauna filmele de început.

„Lovitura de trăsnet” n-avea însă să se lase așteptată mult. Se chema Voigtländer Bessa; era un aparat destul de frumușel, aparținînd categoriei 4,5x6, pe care un coleg de bancă își făcuse păcatul de a-l aduce într-o zi la școală. Aveam, cred, șaisprezece ani; ca întotdeauna la o asemenea vîrstă, școala ne plicitisea de moarte în anodinul ei întreținut cu atît de mare grijă, în anodinul ei care depăna în ritmuri înspăimîntătoare – monotonia ritmurilor ei fiind doar arareori spartă fie de cîte un profesor izbutind remarcabila performanță de a se distinge, de a ieși din nesfîrșitele și necuprinsele tristeți ale anonimatului printr-o opacitate sau printr-o cîinoșenie cu totul ieșită din comun, fie – iar asta, ce-i drept, mult mai des – de voluptatea minutelor de tras din țigare în pisoarele liceului (dar mai ales în enormele dulapuri ale magaziei de materiale sportive, de mult goale și transformate de noi ad hoc în fumoare, uneori cu vaga complicitate a cîte unui pedagog).

Erau ani de război. În asta să se afle, oare, explicația faptului că pînă și într-un liceu atît de renumit cum era al nostru – care cred că aduna pe atunci cel puțin trei sau chiar patru duzini de profesori – dascălii cu adevărată chemare puteau fi numărați pe degetele unei singure mîini?

Într-o asemenea ambianță, Voigtländerul colegului și prietenului meu de atunci Costel Onciu a început să facă minuni. Întîia: fotografii de amintire cu grupuri de colegi în curte, dar mai ales cu tot felul de băieți boxînd sau numai prefăcîndu-se că boxează, sau potrivindu-și pe cap pălării – un eveniment (și o interdicție) la acea vîrstă. A doua: fotografii de profesori, „luate” pe furiș în chiar timpul orelor, cu aparatul strecurat de mine pe sub braț sau proptit zdravăn de umărul colegului meu din față. Cum nu e greu de presupus, Voigtländer-ul zăbovea pe zi ce trece mai mult în buzunarele uniformei sau în compartimentele servietei mele. De unde, curînd, și a treia minune: lăsat la mine pe timpul celor trei vacanțe anuale, cochetul Bessa mi-a deschis pe negîndite și pofta și accesul acelui domeniu al fotografiei pe care mult mai tîrziu aveam să-l consider adesea ca fiind, poate, dintre toate, cel mai greu: fotografia de peisaj. Am început să cumpăr felurite cărțulii dedicate tehnicilor adecvate diverselor capitole ale fotografiei și semnate de tot soiul de notabilități ale timpului: doctorul Otto Croy, H. Freytag, și alții, înjghebîndu-mi o mică bibliotecă specializată în care, ca tot începătorul, îmi puneam mare nădejde, de care eram foarte mîndru, dar care – din fericire – n-a însemnat pînă la urmă pentru mine cine știe ce. Atît de nezăgăzuit era la acea vîrstă de de șaisprezece ori de șaptesprezece ani îndemnul care se ițea încă de pe atunci în mine, încît îmi amintesc că odată, către sfîrșitul vacanței mari, întrebat de alt coleg și prieten cu ce-mi umplusem timpul în fuga ultimelor săptămîni, i-am răspuns simplu: „Cu fotografii; cred că și am cîteva la mine” – scoțînd pe dată, la imprudenta lui rugăminte (de altminteri nu cine știe cît de insistentă; și trebuie să adaug că spre stupoarea lui) scoțînd, zic, din vechea mea servietă (care pe atunci nu mă părăsea) vreo trei sute de fotografii de copaci și de pădure, de nori și – mai e nevoie să spun? – de noi cunoștințe scălîmbăindu-se în fel de fel de postùri intențional amuzante, eventual caraghioase, mai curînd grotești sau, în tot cazul, lipsite de cel mai mic interes; personaje bine înțeles cu desavîrșire necunoscute lui.

Descoperisem Leica în reviste și în reclamele din cărți. L-am redescoperit în trei dimensiuni la niște rubedenii îndepărtate: intangibil, gata nimbat de strania aureolă a infailibilității tehnice de care aveam să-l regăsesc înconjurat mult mai tîrziu. Un vis dulce, în care aveam să mă legăn ani și ani.

Am descoprit Contaxul și Rolleiul. Și am primit de ziua mea întîiul meu aparat „serios”: un remarcabil Retina cu telemetru, prevăzut cu un excelent obiectiv Ektar care „deschidea” pînă la valoarea 1:3,5 și pe care, la acea vreme, n-am știu să-l apreciez după merit. Încă două-trei mii de fotografii în mai puțin de un an și jumătate, și o concluzie care-mi pare că se impune:

J’étais mordu. („Fusesem mușcat.” n.n.)

 

1946. 1947. 1950.

Ani grei. Am vîndut ultimul meu aparat (o rablă cu care mă păcălisem rău, înzestrată cu un obiectiv prost dar care „deschidea” la 1:2), și, cu o vechitură descoperită în nu știu ce pod de casă, mi-am făcut cîteva autoportete de adio în oglindă – la lumina becului, de bună seamă, ceea ce voia să însemne: cu lumină artificială, fiincă așa scria în toate cărțile.

Filme nu se găseau de niciun fel (făcusem autoportretele pe două filme de mult expirate); așa încît, la urma urmei, n-avea de ce să-mi pară rău de faptul că nici nu mi le-ași fi putut cumpăra.

 

1952. Expoziție cu întîile aparate germane de după război. Și totodată bomba: senzațională apariție a primelor modele reflex înzestrate cu pentaprismă.

Începea glorioasa epocă a lui Exakta-Varex și a obiectivelor retrofocale.

Le priveam în vitrine minute îndelungate – uneori cîte o jumătate de oră în șir.

 

1953. Ce bucurie să ai șansa de a fi putut împrumuta singurul Leica al vieții tale tocmai pe timpul (și încă pentru întreaga durată) a lunii tale de miere! Și ce indicibilă bucurie să lucrezi cu el: să-l ții în mînă, să-i simți tăria și greutatea metalului sub broboanele negre, puțin scorțoase, ale pielei, și să-i auzi clicul abea perceptibil! Ce indicibilă bucurie să poți fotografia cu el tot ce-ți este ție mai drag, în acea clipă, pe lume!

 

1958. Cu vreun an în urmă avusesem plăcuta surpriză de a mă regăsi cu Nicolae Cristoveanu. Mult mai vîrstnic decît mine, Cristoveanu – unul dintre fondatorii AAF-ului, se pare, și încă de pe atunci un asiduu și merituos participant la fel de fel de expoziții – îmi impunea atît prin farmecul și distincția lui înăscută de descendent dintr-o veche familie boierească moldavă cît și datorită atracției pe care o exercita asupra mea o oarecare comuniune a noastră de gusturi în unele domenii – de pildă în muzică; în fond nu cine știe cît de mare lucru, dar, totuși, de pe atunci deja o raritate. Și-mi impunea cu încă un element de o neprețuită valoare pentru noi în niște ani ca aceia: un abonament anual (și încă iterat!) la Popular Photography!

Cristoveanu îmi împrumuta reviste, apoi discutam despre fotografiile de acolo sau – nu arareori – despre ale sale. Lucra mult; din cînd în cînd îmi îngăduia să asist la ședințele de „mărit” în laborator. Așa – și atunci – am căpătat eu întîile mele cunoștințe despre „bucătăria” procedeului alb-negru.

Aproape că făcea minuni cu un biet Rolleiflex bătrîn, parțial cojit și legat cu sfoară, cu obiectivele bine înțeles că netratate, un model dinainte de război – de prin 1932, îmi pare.

Într-o zi m-a chemat la el. Părea a fi același om; în spatele surîsului cu care mă întîmpinase, părea a nu se fi întîmplat nimic deosebit; cu toate acestea, ceva – n-aș putea să spun nici astăzi ce anume – mă făcea să simt la el o încordare neobișnuită, o nervozitate înăbușită pe care nu i-o cunoșteam. M-a poftit grabnic să iau loc, apoi s-a aplecat și, după o scurtă căutare în arhaica, și ea cojita și zdrențăroasa lui servietă, a scos la iveală un număr proaspăr din Camera, dedicat lui Richard Avedon.

Era întîia mea „întîlnire” cu fotograful american – după cum, între noi fie vorba, era și întîia mea întîlnire cu prestigioasa și atît de regretata publicație elvețiană.

— „Te rog să te uiți prin ea și, dacă vrei, să-mi zici și mie cum ți se pare” – mi-a spus el scurt și parcă chicotind sec, în același timp și a șagă și a un soi de ciudă.

M-am așezat cît mai comod; dar, de la mijlocul încăperii – unde nu mai știu ce-și găsise el de trebăluit – îl simțeam urmărindu-mă cu coada ochiului la întoarcerea fiecărei file. Erau acolo reproduse (în ce condiții!) cîteva dintre portretele care contribuiseră deja la renumele fotografului newyorkez: Cousteau, Mahalia Jackson (sau Marion Anderson?) și alte – nu mai știu care – celebrități, plus extraordinarele fotografii de modă, cu fascinantele lor femei „surprinse” în plin mers și în plină stradă – dar nu era mers, mersul lor, ci era ca și cum ele s-ar fi pregătit să-și ia zborul prin aerul sugrumat de clădiri cît munții! – și mai erau acolo, iar, sofisticatele grupuri din culisele prezentărilor de modă, înecate în scînteierile reflectoarelor care-și încrucișau spadele provocîndu-se unele pe altele strident, împroșcînd cu lumină precum cu floștomoace de zăpadă și insinuînd în cele mai ascunse colțuri, în cele mai lăturalnice clinuri ale cîmpului, umbre ca de cerneală. Ce beție de lumini! Ce orgie de mijloace! Ce forță plastică!

Cînd am ajuns la portretul unei femei în rochie de seară, scăldată în ciudate irizări ca de jad – iar acestea încleștate în luptă cu grele, cu insistente dar parcă mereu învinse penumbre –, Cristoveanu – care între timp își isprăvise treaba (sau poate că și-o întrerupsese numai) – nu s-a mai stăpînit, ci, spărgînd el cel dintîi tăcerea, a izbucnit lîngă mine:

— „Cînd am dat ieri de foaia asta, te rog să crezi că mi-a venit deodată să mă ridic, să-mi scot aparatul și să dau cu el de pămînt!”

…Eu, unul, ce puteam spune? Noroc că pe atunci încă nu aveam aparat. Din fericire, încă n-aveam aparat pe atunci.

 

M-am hotărît. Am început să caut, bineînțeles că tot un Rollei „ca al lui”. În anii aceia, asemenea aparate puteau fi găsite cu duiumul prin magazinele de consignație, la prețuri relativ accesibile – în fine: nici-ieftine-nici-scumpe; numai că… bani, de unde să iau eu? Fiindcă bani, ce să spun, eu n-aveam absolut de loc. Săptămînile și lunile treceau; se scurgeau leneș, una după alta, marcînd cu cîte un semn doveditor dansul anotimpurilor. Brusc, pe la începutul toamnei, iată apărînd și soluția: cineva se arăta dispus să-mi vîndă un Rollei „exact ca al lui”, la prețul Consignației, doar că… în rate! Ideal!

Bine-nțeles că am tresărit. Ocazia era nesperată, deși pentru mine ea avea totuși un important neajuns: anume faptul că… totuși, de bani tot mai aveam nevoie, măcar pentru acoperirea acelei sume minime (a patra sau a șasea parte din preț – nu mai țin bine minte) care se chiamă aconto; or, eu bani nu aveam, de fapt, de loc. De unde să-i iau, atunci? De unde să-i iau? De unde?

Cînd cauți, găsești. Aveam pe atunci un număr aproape incalculabil de cravate vechi, demodate, ale mele sau moștenite de prin familie, care – unele, cel puțin – puteau la rigoare suporta o intervenție salutară sau măcar întineritoare. Le-am scos din șifonier, am făcut din ele un pachet care abea-mi încăpea în servietă și le-am vîndut în grabă, fără să clipesc, pe prețuri de nimic.

În ziua cînd am luat aparatul, m-am dus întins cu el la Cristoveanu, să i-l arăt. Nu e nevoie să adaug că nu-mi mai încăpeam în piele, de bucurie, și că abea așteptam să aud ce spune. El.

Cristoveanu a luat aparatul în mîinile lui fine, osoase, cu unghii tăiate scurt, și, cu gesturi de cunoscător, l-a întors pe toate părțile, încercîndu-i comenzile cu băgare de seamă, una după alta. În cele din urmă, încredințat de buna lui funcționare, mi l-a întins înapoi, adăugînd sec (cu binecunoscutul de mine și uneori malițiosul său chicotit):

— „Ei da, domnul meu; acum ai și dumneata un aparat ca al meu. Nu-ți mai rămîne, cum văd, decît să ajungi să poți face cu el fotografii ca fotografiile mele!”

Eu priveam în jos, la picioarele mele, urmărind fără rost și fără îndemn desenul covorului, și nu găseam de spus nici o vorbă.

 

Într-o zi, trec pe la mama mea. Dau peste Ion Musceleanu, care, cu mînecile suflecate, o ajuta la pregătirea unui lemn de icoană.

Pe sub mese, Dolly – cățeaua brac – își căuta cu înfrigurare un loc pe care nu-l găsea niciodată. (Ținută tot timpul în casă, după nouă binecunoscutul tipìc de afectuoasă tortură la care mama și-a supus aproape fără excepție animalele iubite de-a lungul întregii vieți, Dolly avea să dispară cîndva fără urmă, sărind prin fereastra întredeschisă a unicei dar imensei încăperi gîtuite la mijloc de o perdea vișinie – încăpere care îndeplinea în același timp și funcția de dormitor, și cea de sufragerie, și cea de cameră de primit musafirii și – dar în primul rînd – aceea de atelier de lucru – adică de pictură.) Pe mobilele (încă) Bidermeyer – o veche pasiune – vreo cinci sau șase pisici vegheau tupilate printre teancurile de reviste vechi, sau tolănite pe lucruri de îmbrăcăminte parcă intrate în stăpînirea lor, cu labele din față adunate frînt a „knixi”, și, din penumbra ungherelor, îmi urmăreau fiecare mișcare cu priviri sticloase, pătrunzătoare, ca de jivină aflată sub efectul belladonei. Din timp în timp, ușa se deschidea fără veste, lăsînd să intre cîte un personaj aflat în trecere, aproape întotdeauna fără treabă.

Cîte unii se mai și hotărau să plece.

Mi-am căutat de lucru, răsfoind o revistă și urmărind la rîndul meu, intermitent, ce se mai petrecea în jur. Era, cred eu, în primele luni ale lui 1959. Ne cunoșteam, Ion Musceleanu și cu mine, nu numai pentru a ne mai fi întîlnit tot acolo și în împrejurări similare, ci și pentru că tocmai le făcusem – lui și lui Togu Catargi – cu bătrînul și în același timp atît de proaspătul meu Rollei, cîteva fotografii de lucru în atelierul lor (ce vis!) din strada Pangrati. Aidoma majorității pictorilor știuți de mine, Ion avea față de fotografie o atitudine rezervată, sau, în cel mai bun caz – și aș crede că mai curînd de circumstanță – neutră. Cu atît mai mult am putut să tresar cînd, așa, din senin, cu totul pe neașteptate, mi-a fost dat să-l aud spunînd:

— „Auzi tu, măi Dudule; deunăzi, ducîndu-mă la Biblioteca Centrală, unde…” – aici trebuie să mărturisesc că am uitat motivul mersului la bibliotecă al lui Ion Musceleanu – „am dat acolo de niște albume cu fotografii ale unuia… Cartier, cred. Îl știi?” – mă întreabă, fixîndu-mă, cu capul oleacă lăsat pe spate, prin ochelarii de prezbit alunecați de-a lungul nasului său drept, conturat cu finețe.

Cartier? Văzusem eu odată, într-un număr din Verve, ceva care – țineam eu bine minte – mă impresionase puternic: un prelat, parcă, lume multă, …în fine, așa ceva. Să fi fost unul și același nume?

Pentru simplificare, am scuturat din cap.

— „Sînt două albume mari, in quarto. Eu cred că merită să te repezi pînă acolo și să te uiți puțin prin ele. În fine, nu mă prea pricep eu la fotografii, dar individul ăsta cred totuși că știe ceva…”

 

Ce altceva aș fi putut eu face, în asemenea context, decît să zbor într-acolo  grabnic? Norocul făcea ca o foarte bună cunoștință a noastră să fie pe atunci custode tocmai la cabinetul de manuscrise și cărți rare ale bibliotecii, în care cabinet (nu tocmai acesibil publicului de rînd) cele două albume se rătăciseră cîndva – nimeni n-ar fi putut, probabil, spune din ce cauză. Mari, publicate în niște condiții de zețărie care-mi păreau (și încă îmi par) de excepție, cele două splendide volume se numeau, cred, „Les Européens” și „Images à la Sauvette” și au avut asupra mea efectul a două lovituri de măciucă. Unde era sofisticarea inaccesibilă din electrizantele imagine ale lui Avedon? Unde era lumea populată de manechine sprințare a aceluia, exaltînd artificiosul gestic și „căutarea” pînă la granița lor cu sublimul? Unde regia, cu fantastica explozie de idei care parcă te terciuia și te făcea pilaf de la primul contact? – Adio Rolleiul, cu tot ce avea și ascundea el minunat dar în același timp vetust și închistat în strania cvadratură a formatului său! Adio fotografii regizate! Pe dinaintea ochilor mei uimiți se depăna vie, fierbinte în ambițiile, în năzuințele și în zvîrcolirile ei, o întreagă lume, o lume pe care, în fine, o simțeam adevărată, o lume pe care o simțeam a fi cu adevărat a mea, a timpului meu; o lume de imagini din care sensurile izvorau gîlgîind la nesfîrșit, aproape că la fiecare întoarcere de filă, puse-n valoare de neașteptatul unui dialog încrucișat în cele mai variate forme între personajele cele mai neașteptate și între cele mai surprinzătoare – pentru mine – rezolvări de compoziție, de lumini și de tonuri! Și cu ce economie de mijloace! Și cu ce mijloace atît de la îndemîna oricui! Atît de la îndemînă!

„Printr-un noroc al soartei” – îmi ziceam – „uite că dau aici peste cel mai mare dintre toți!”

(Aidoma tuturor începătorilor, și neștiind încă îndeajuns de bine ce înseamnă – și ce avea cu adevărat să însemne – truda, mă simțeam foarte grabnic îndemnat să întocmesc, să completez și să refac tot soiul de clasamente.)

 

Impresia lăsată mie de acest prim contact cu fotografiile lui Cartier-Bresson a fost de-a dreptul extraordinară – o pot spune în toată liniștea și fără nici un fel de exagerare. Ajuns acasă, am luat o foaie de hîrtie, și, cu un creion pe care n-am avut răbdarea să-l ascut ca lumea, am început să înșir de sus în jos, la nimereală, imaginile care mi se întipăriseră mie mai bine în minte, imaginile pe care socoteam eu că n-am voie să le uit. Originalele nefiind intitulate, eram obligat la scurte descrieri, de felul: „11. Eunuc imperial la Pekin”, sau: „37. În plan apropiat, personaj cu melon și monoclu, ținînd în mînă ceva care pare a fi un program de alergări (sau bani?); în planul doi, padoc și cap splendid de cal; atenție la contrastul expresiilor!”, sau încă: „55. Trei bătrîni îngenunchiați în biserică și rugîndu-se – în punctul forte al cadrului, stînga-jos. Atenție la atmosferă, rezultînd aici din raporturile compoziției cu lumina (lipsă!) și desenul (lipsă și el!).” Lista mea avea să cuprindă atunci peste o sută de asemenea descrieri de imagini, cărora cu vremea aveau să li se adauge altele, depistate sau numai regăsite cu diverse prilejuri. Odată la cîteva zile o reciteam și, cu același creion (acum însă ascuțit cu grijă), încercam să reconstitui componentele cîte uneia, cu observații lapidare privind luminile sau ce mi se părea mie a fi memorabil în ea. A fost un exercițiu extraordinar, pe care de altfel l-am extins curînd asupra tuturor imaginilor memorabile întîlnite de mine în cărțile de specialitate și mai ales în revistele pe care le răsfoiam (la sediul asociației, bunăoară, unde pe atunci mergeam cu destulă regularitate, sau la Cristoveanu). Desenul mă ajuta într-un fel să zăbovesc mai mult asupra lor și – mai ales – să le sesizez mai pe îndelete (poate că și mai bine) secretele, forța ascunsă, iar în unele cazuri și lipsurile sau ratările. Cum spun, schițele erau extrem de rudimentare (iar notațiile pline de neglijențe) – ceeace era bine, fiindcă mă obliga să-mi exersez neîncetat memoria, acuitatea perceptivă, și meditația.

Exercițiul acesta – suprapunîndu-se unui efort neslăbit de informare, de „aducere-la-zi” – a fost pînă la urmă principala mea școlarizare, principala mea pregătire în acest domeniu, mai importantă (mult mai importantă) decît cursurile intitulate pretențios ca fiind „de estetică și tehnică fotografică” pe care numai cu puțină vreme înainte, timp de vreun an și mai bine (poate chiar doi), le audiasem la sediul Clubului Sindicatelor Sanitare din Capitală.

 

În luna august a aceluiași an 1959 reveneam – după încă puține șovăieli – la atît de iubitul, la extraordinarul, la fascinantul și neprețuitul format de film „Leica”.