Cînd și unde, cum izbucnește
Pînditoarea pornire
A răutății.”
Goethe (Faust, II)
Noi nu trebuie să uităm (nu avem voie să uităm) că nici o experiență omenească n-a fost vreodată (și nu poate fi) gratuită. Noi nu trebuie să uităm că totul, totul pe această lume, se plătește.
*
Frumosul, fericirea și desăvîrșirea sînt în jertfă.
Iar jertfa este: a frumosului, a fericirii și a desăvîrșirii.
La început a fost jertfa.
Pe tot drumul este jertfa.
Sfîrșitul, și el, este tot jertfa. Dacă vreți, o jertfă a începutului și a drumului.
Adică jertfa a tot.
*
Rostul dragostei este rostul foamei. Fără dragoste, omul nostru cel intim moare.
*
În jurul nostru natura suportă mută exigențele unei voințe despotice care, neputîndu-se satisface, nu izbutește decît să pîngărească. Și să distrugă.
*
Cîte mișcări ale eului nu-și au rădăcina în răutate și în prostie!
Iar răutatea îmi pare mai curînd gratuită. Mai arareori îmi pare dictată de dorința de răzbunare sau de vreun alt mobil.
*
Răutatea se revarsă peste fiecare dintre noi și peste lume prin porțile – întredeschise oportun – ale iraționalului.
De unde, întrebarea: întredeschise, de cine? Sau: pentru ce?
*
Omul modern s-a rupt de natură și nu mai participă la ciclul pămîntului.
Sînt dispus să văd în procesul acesta unul dintre aspectele cele mai semnificative și angajante ale teribilei drame pe care ne-am învățat s-o numim Istorie.
Pe de altă parte, Istoria se mai confundă pentru mine cu drama intelectualului. Grefată pe leit-motivul iscusit și bine condus al setei de dominare, ea este într-un fel o dramă absolut fără ieșire.
…Ceea ce e un fel de a vorbi; un fel de a spune fără a rosti. Fiindcă altminteri – în acest caz anume – ieșirea s-ar chema deznodămînt.
*
Ceea ce sîntem noi învățați să numim cultură și cultivare nu este – în majoritatea cazurilor – decît un lustru de suprafață care duce inevitabil la pedanterie și scepticism.
*
Pentru majoritatea contemporanilor mei, viața nu mai pare să însemne prilejul unei experiențe extraordinare și – în felul ei – unice, ci nimic mai mult decît o imensă irosire de energie și timp.
*
Văzută de sus, lumea arată într-un fel; de la nivelul ochilor, altfel; tot altfel arată ea privită de la nivelul buricului și iarăși altfel de la înălțimea la care ți-s legate șireturile încălțămintei.
Ce te faci însă dacă – dăruit de Dumnezeu cu ochi de privit lumea de la înălțimea ochilor – ești încovoiat de soartă pînă ce ajungi să-i umpli de toată pulberea și de tot noroiul pămîntului și al drumului?
…Nu faci nimic. Adică: dacă nu poți și nu poți mulțumi (dar de ce n-ai putea?), atunci cel puțin spune-ți în taină că te înșeli și că oglinda pe care ți-ai așezat-o în față te arată pînă la urmă mai lung (sau mai înalt) decît ești tu de fapt (așa cum, între noi fie vorba, mai mult ca sigur că se și întîmplă); și, la urma urmei, asta-i tot. Fiindcă tot ce-ți rămîne este să-ți porți mai departe, în liniștea inimii și în tăcere, crucea neștiută.
*
Am văzut astăzi într-un colț de stradă cu dărîmături și gunoaie un motan strangulat cu șnur electric, apoi spînzurat. (23.03.1977)
*
Tortura este, probabil, cea mai josnică născocire a spiritului omenesc – după cum cea mai înaltă manifestare a duhului luminat o constituie probabil tocmai îndurarea torturii.
Trebuia ca omul să se poată folosi de lumina rațiunii și de învestitura sa regească pentru a găsi în sprijiinul josnicei și pîngăritoarei sale pofte de dominare un mijloc în stare să-l coboare pe o treaptă pe care eu aș califica-o drept mai josnică decît cea mai de jos treaptă a oricărui regn.
*
Oricare om căruia îi lipsește ceva ca să se poată în sfîrșit simți el însuși – oricare om care nu-și umblă calea decît în provizorat sau rătăcire – devine cu timpul un om trist. Legiunea triștilor este cea mai numeroasă armată din lume – și cea mai solidară. Și cea mai de temut, fiindcă dispune de arme mai teribile decît cele mai necruțătoare mijloace de distrugere ale unei oști – sau, mai curînd, pentru că dispune de toate armele, fără a fi în stare să se supună unui crez.
*
Ne perindăm în decorul generos al existenței dîndu-ne aere de regi. Despre noi-înșine ne-am făurit cîndva un chip măgulitor, în care însă cu trecerea vremii parcă nu ne mai este la îndemînă a crede, ci dimpotrivă – judecînd după mulțimea semnelor care se arată – parcă mai curînd am dori să lovim în el (pînă și în el!) cu barda puterii noastre de distrugere.
…Era oare chipul acela pînă-ntr-atît de măgulitor? Sau ne lăsaserăm noi îmbătați de farmecul unor iluzii străine de natura noastră adevărată?
Uneori, în clipele noastre de regăsire din risipirea cea de fiecare zi, parcă am vrea să ne asemuim altui chip; unui chip deosebit, arhetipal, ajuns de neînțeles, pe cale de uitare, despre care cînd și cînd ne vorbește un glas de altădată.
Dar noi spunem atunci: idealurile adolescentine pentru noi și-au pierdut savoarea. Acum sîntem maturi. A crede în idealuri este un lucru desuet.
…Și totuși: fiindcă pînă la urmă tot trebuie să credem în ceva, ei bine, iată-ne deodată vorbind tocmai despre... ceva, despre ceva fără contur, despre ceva al cărui posibil contur ne este cu desăvîrșire necunoscut; ceva căruia – ne-mai-știind noi nici ce ar putea să fie, și nici cum – îi zicem, bunăoară: năzuință. Asta doar așa, ca să-i spunem în vreun fel.
Și sînt clipe, și sînt împrejurări cînd, pasă-mi-te, acest „ceva” parcă ar vrea să prindă chiag.
Parcă ar vrea să prindă chip.
Dar, Doamne, ce chip mi se arată?
…Fiindcă anii trec, cu brume tot mai reci.
Anii, și anii anilor.
*
Sîntem, într-un fel, părți ale unui întreg, aidoma ramurilor unui imens arbore.
Fiecare ramură se vrea în lumină. Fiecare ramură trebuie să se încarce cu flori și să poarte rod.
*
Privită de aproape, ideea de posesiune cuprinde în aria ei o gravă doză de impietate.
*
Contactul nostru cu lumea, raportul dintre noi și lumea fenomenală nu se poate întemeia pe ideea de posesiune. Posesiunea nu ne poate situa metafizic; ea nu ne poate conferi realitate și consistență, nefiind ea-însăși mai mult decît expresia unei amăgiri fără margini.
Realitatea, consistența „prezenței” noastre metafizice ne este dată de singura funcție esențială a eului și a personalității noastre, care este dragostea.
*
— „Vorbeam zilele trecute despre Dino…”
— „Dino…”
— „Eroul lui Moravia. Între timp m-am mai gîndit la carte și la ce spuneai tu despre lipsa de «ideal».”
— „Așa spuneam?”
— „…Eu cred că ai dreptate cînd afirmi că eroul lui Moravia este… adică se dovedește chiar de la început incapabil să stabilească o relație oarecare între el și lume – prin lume înțelegînd lumea întreagă. Cosmosul, dacă vrei. Mie, totuși, interesant îmi pare acum altceva; să zicem: direcția în care încearcă el să găsească soluția; modul anume în care insistă el să stabilească relația.”
— ?
— „Soluția lui Dino stă clar înfiptă în ideia de posesiune. Incapabil să se simtă în vreun fel legat de universul în inima căruia evoluează, Dino încearcă cu îndărătnicie – cu disperare, chiar – să facă lumea dependentă de el; așa dar, într-un fel, să se facă stăpîn pe ea. Nu găsești?”
— „Ba da. Cu voia ta, am să adaug (cu o expresie cultural-abnormă): aidoma lui Lucifer.”
— „…Lucru care poate fi întrevăzut destul de lesne în felul cum evoluează legătura lui cu Cecilia, pe care el încearcă, cum știm, să și-o însușească prin cele trei – și singurele – mijloace ce-i stau lui la îndemînă (sau mai bine zis la care-l obligă propria-i neputință): mai întîi pe cale sexuală, apoi prin mijlocirea banilor, în sfîrșit pe calea căsătoriei și a rangului social. Ideea e fundamental greșită iar Cecilia este o indiferentă, de o indiferență aproape (sau chiar) mitică, frizînd simbolul. Încercarea eșuează.”
— „Corect.”
— „Eu cred că s-ar putea specula mult cu privire – să spunem – la originea unei asemenea soluții. Și nu știu dacă numai privitor la origine. Cecilia însăși, privită nu ca eroină, ci ca personaj, ca personaj central, ca simbol (cum ziceam), merită o discuție aparte.”
— „Cu siguranță.”
— „N-aș vrea totuși să mă abat de la subiectul nostru, adică, să zic așa, de la «cheia» romanului, care mie îmi pare primordială. Rămînem deci la Dino și la angoasele lui. La Dino, posesivul (falsul posesiv)… – De fapt ce poți spune? Ce aș putea să spun eu, decît că mie, bunăoară, soluția lui îmi pare… cum să-ți spun eu… îmi pare de-a dreptul fantastică!”
— „Văzurăm…”
— „Îți dai tu seama? (Iartă-mă că te întrerup.) Să-ți rezolvi însingurarea, înstrăinarea de toate, neantul, prin aservire – prin aservirea a tot ce se atinge de tine!… Mă întreb de unde i-a putut veni un gînd ca ăsta!”
— „Găsești că-i un caz singular?”
................................................................................................
— „…Și las anume la o parte un lucru (după mine:) de cea mai mare importanță: anume că posesiunea – admițînd că ea ar fi cu putință așa cum și-o dorește Dino – nici nu te poate smulge din plictis, în care dimpotrivă riscă să te cufunde odată pentru totdeauna… Nu? (Poate că, la urma urmei – și dacă se poate spune așa – ăsta i-o fi ei și rostul pe lume…) Fiindcă uite, mie spiritul de posesiune nu-mi pare a corespunde unei stări active, unei stări dinamice a duhului, nici uneia – să-i zic din nou de la mine: – activante.”
— „Benissimo.”
— „În fine, nu știu dacă are vreo legătură cu ce vorbim noi acum, dar poate că așa se explică și lipsa de sațiu a duhului de stăpînire. Sațiul însuși ar însemna pentru el, cred eu, sfîrșitul.”
— „Admirabil, iubito.”
— „Cu alte cuvinte – și încercînd să pricep mai departe romanul – contactul dintre noi și lume se cere făcut pe altă cale și prin alte mijloace decît pe calea posesiunii. Poate că tocmai pe calea sărăciei și a lepădării – ca la monahi, bunăoară.”
— „Exact. Nu știu dacă mai sîntem în roman, dar așa e. Mai cu seamă că, în ultimă instanță, contactul nici nu poate fi făcut pe calea posesiunii, care nu este în măsură să confere existenței noastre nici realitate, nici consistență metafizică.”
— „Mie reacția lui Dino, încercarea lui deznădăjduită de a se face stăpîn pe Cecilia prin orice mijloace, îmi pare chiar un fel de sacrilegiu.”
— „Așa cum și este.”
— „De fapt, de ce?”
— „Spunea cîndva bătrînul și zvăpăiatul Chagall: . «Trebuie să înțelegem odată că lumea n-a fost creată numai pentru noi…» Nu știu cît va fi crezut el ceea ce spunea… Înseamnă în tot cazul că în Univers ar trebui să răzbată și să domnească acordul, stima și armonia, iar nu exigențele unei voințe tiranice care n-ar izbuti decît să pîngărească, fără ca măcar să se poată satisface.”
...................................................................................................
— „Bine… Dar dacă – așa cum îmi pare că ziceai – posesiunea nu se dovedește în stare să ne confere consistență (sau chiar realitate?), atunci, la urma urmei, pe astea din urmă mă întreb…”
— „În ce le putem găsi?”
— „Dacă vrei... (Sau: prin ce…)”
— „Greu lucru. Ce ai spune, totuși, dacă ne-am adresa unui găsitor? – Iar pînă atunci, uite, mie-mi ajunge poate chiar numai faptul că sîntem, iubito. Vreau să spun: că sîntem așa cum sîntem. Sau – poate că mai bine – că nu sîntem încă așa cum de fapt – în străfundurile noastre ascunse tuturor – sîntem. Și chiar dacă vom fi vreodată, atunci înseamnă că am să-mi găsesc bucuria în veșnica noastră calitate de pelerini. Fiindcă – nu știai, iubito? – noi doi nu sîntem de fapt altceva decît doi bieți pelerini pășind necurmat în Țara Sfîntă.”
