“Everyone who does his best in life, however humble his lot may be, does something to leave the world better than he found it.”
(“Oricine care în viață face cum poate mai bine, oricît de umilă ar fi contribuția sa, face că lasă lumea mai bună decît a găsit-o.”)
[sursă incertă, n.n.]
Citesc şi rezum din cartea lui Venturi1):
Personalitatea artistului trebuind considerată drept singura normă de prețuire a operei de artă, înseamnă în ultimă instanță că nu există în acest domeniu decît un singur principiu absolut, universal și etern (sic), și anume principiul autonomiei.
Deduc din asta între altele:
Introducerea în artă a unor rostuiri intenționale – cum ar fi aceea legată de ideia mesajului – ar corespunde facto ipso unei erori inadmisibile, datorate confuziei dintre categorii aparținînd – să spunem – unor modalități diferite ale conștiinței. Cu alte cuvinte, ideia de mesaj ar însemna pentru artă situarea ei la remorca altor discipline, interferarea – să spunem – categoriilor ei cu categorii aparținînd altor domenii de manifestare a personalității omenești; așadar ieșirea ei din sfera creației pure prin imixtiunea unor elemente străine de natura ei.
Deci: arta este artă ca cel mai fascinant dintre jocuri și – poate – ca cea mai rafinată dintre desfătări. Iar jocul și desfătarea sînt, în esența lor, autonome, indefinibile și desăvîrșite.
Mă întreb uneori care ar fi reacția contemporanului meu scăpat de ceea ce el socoate a fi fost obida servituților noastre din trecut (de vreme ce așa a fost el învățat să gîndească) – scăpat, spun, și ieșit să respire aerul unor libertăți crepusculare, dacă i-aș spune (dacă i-aș putea cu adevărat spune) că ideia unei arte de sine stătătoare – ideia unei arte căreia i se cere să scoată necontenit la iveală din prețioasa și singura ei ladă de zestre, dantele și juvaeruri noi – ideia asta, departe de a oglindi un principiu etern, universal și absolut, se explică mult mai bine ca simplu rezultat al unui proces de mutație reperabil în istorie, și că acest proces constituie el-însuși unul dintre numeroasele aspecte ale imensei schimbări de valori care domină scena europeană (iar mai apoi și cea extra-europeană) de mai multe veacuri încoace?
*
Viziunea artei ca fenomen autonom nu-și găsește nici o justificare atîta vreme cît arta rămîne legată de nevoia noastră de comunicare – și nici chiar în absența ei. Fie că ne place, fie că nu, comunicarea presupune căutare și implică răspundere; iar răspunderea înseamnă din start moartea autonomiei.
Risc obiecția că scopul artei nu stă în comunicare, ci numai și numai în creație, precum și că aceasta are legile ei incompatibile cu orice altceva.
Legi? Dar ce legi? Un maestru îmi spunea odată că în artă nu există legi, ci numai recomandări – și avea evident perfectă dreptate.
Creația? Dar oare, înțeleasă ca act, ce altceva a fost dintotdeuana arta?
Creația…
Cu alte cuvinte: creația în scopul creérii. Creația pură…
Ideea artei autonome (scăpa-voi oare vreodată de acest coșmar?) își găsește un oarecare temei numai și numai în circumstanțele care au pregătit-o, și care, la un moment dat, au făcut-o aptă să joace rolul de reacție față de mai vechea (nu însă mai consistenta) teorie mimetică.
Aici se cuvine, cred eu, o precizare.
Dintre neajunsurile teoriei mimetice, cel mai însemnat poate că nu rezidă (așa cum se crede) în faptul de a fi canalizat efortul creator în zona potențialului imitativ al artei, ci mai ales în confuzia primordială dintre mijloc și scop, dacă nu chiar în absența propriu-zisă a scopului.
Lucrurile odată ajunse aici, efortul de definire a artei (apărut cam în același moment și căruia înainte vreme poate că nici nu i se simțise lipsa) a fost, în inexperiența și în nesăbuința lui, atras într-o alternativă ciudată, de impostură, care – formulată rezumativ – ne apare sub forma mimetism–non-mimetism, nonmimetismul jucînd aici rolul celei dintîi (cred eu) afirmări a autonomiei.
…Ca și cum altceva (adică alt mod de a pune problema) nici n-ar fi fost de conceput.
…Iar dacă tot vorbim de roluri, atunci acesta îmi pare mie că a fost pînă la urmă rolul cu adevărat mare – în felul său – care i-a revenit mimetismului atît în zilele lui de triumf cît și în ipostaza lui mai tîrzie de victimă.
*
Renaștere, baroc, romantism, realism, expresionism, op-art – cîți termeni făcuți să ne încurce pașii; cîte idei de gata agățate de pleoapele noastre ca tot atîtea dese site; și cîtă gîlceavă fără noimă!
…Departe de mine intenția de a tăgădui realitatea și istoricitatea unor curente; numai că angrenarea nostră într-o discuție de amănunt asupra lor (sau – poate că mai bine spus – adoptarea criteriilor particularizante propuse de critica oficială spre definirea lor) îmi pare că ne cere să subscriem unui punct de vedere de un interes periferic și mediocru, dacă nu de-a dreptul iluzoriu. Fiindcă – riguros vorbind – în artă nu merită stabilită decît o singură distincție importantă, un singur criteriu fundamental osebitor, el rezultînd din opoziția hotărîtoare dintre conceptele de artă sacră și artă profană.
În arta profană – sub orice formă s-ar manifesta ea – avem în mod neîndoielnic de a face cu un fenomen de decadență, și asta datorită faptului că – explicit sau nu, și independent de canoanele revendicate ad hoc – ea se situează sub semnul deletér al arbitrariului.
Restul – așa cum am mai spus-o – nu mai este decît o chestiune de spețe.
*
Lionello Venturi, care nu-și ascundea admirația față de Evul Mediu creștin (în care identifică una dintre cele mai glorioase manifestări ale Artei) nu pregetă a mărturisi că „principiul primordial, esențial, acela al autonomiei artei, lipsește cu desăvîrșire” spiritualității lui…2)
*
O spărtură în catepeteasma autonomiei: arbitrarul.
…Și o filă de poveste:
Faza întîia: artistul stabilește singur rațiunea de a face, regulile jocului precum și criteriile de aprecire.
Faza a doua și finală: artistul nu mai vede rațiunea stabilirii unor reguli, așa încît renunță la efortul (devenit inutil) de a-și supune arta oricărui soi de încorsetare canonică, lăsînd această posibilă preocupare în seama primului venit.
Ideia de criteriu dispare, trăgînd după ea în neant ultimele urme ale unor posibile implicări axiologice. Arta se subțiază pînă la a degaja terenul jocurilor de artificii ale aleatoriei.
Dezagregare. Iată cuvîntul pe care-l căutam.
*
CÎTEVA ÎNSEMNĂRI DESPRE ORIGINALITATE
Sosește clipa cînd ne hotărîm să stăm de vorbă cu semenii noștri; clipa atît de mult amînată pentru atîtea și atîtea pricini, între care și constatarea – pentru unii atît de dureroasă – că totul (totul, spun; adică tot ce cu trudă am iubit și am adunat noi în cămările eului, tot ce în adîncul nostru am zămislit noi și am crescut cu atîta patimă și dragoste) a mai fost și iubit și dat luminii, a mai fost spus și răs-spus, a mai fost, a mai fost…
Într-adevăr, nimic nou sub soare.
Originalitate – odraslă a orgoliului.
Pentru tot cel ce nu și-a găsit calea, schema arată întrucîtva așa:
Arta presupune originalitate. Originalitatea rezultă din capacitatea de a crea forme noi. Dar formele noi sînt iluzorii: totul a mai fost spus și făcut.3) Repetarea contravine flagrant originalității. Absența originalității exclude arta.
Sau:
Arta presupune originalitate (mențin deci premisa). Originalitatea rezultă din capacitatea de a crea forme noi. Dar formele noi sînt imposibile: totul a mai fost spus sau făcut, sau cel puțin a mai fost încercat (ce s-a făcut pînă la urmă, s-a făcut prin renunțarea la ceva ce a fost totuși gîndit sau încercat). Singurele forme noi posibile germinează în renunțările de altădată. Orgoliul demiurgic consumă totul prin exces. Căutarea frumosului se preface într-un sațiu al urîtului.
Sau:
Arta presupune originalitate (mențin încă odată). Originalitatea își găsește expresia în noutatea formelor. Dar totul a mai fost făcut; totul, cu o singură excepție: distrugerea. Homo faber devine purtătorul de stindard al lui Lucifer.
Orgoliul creator triumfă peste o lume în ruine.4)
Eu știu că ideia epuizării formelor și a făgașelor nu este în măsură să placă tuturor. Pe lîngă faptul că ea contravine „cuvintelor de ordine” curente, axate pe ideia de progres, ea întîmpină și unele dificultăți. Înțeleasă schematic, ea pare să oblige la identificarea în istorie a unui fel de moment-etalon care să fi putut consemna epuizarea tezaurului de forme pe care era autorizată să le îmbrace. Umanitatea (și nu numai omenirea; iar prin extinderea discuției, poate că însăși Natura), în imensa și complexa ei varietate de realități dinamice.
Lucru în practică imposibil de stabilit, cel puțin din perspectiva mijloacelor noastre de investigație ordinare.
În realitate se poate aici vorbi mai curînd de o epuizare virtuală, implicită, a tuturor posibilităților care (în actul fundamental al stabilirii Normei pentru un moment sau într-o arie dată) erau de situat în categoria soluțiilor abnorme5), dar care, de-a lungul timpului, se vor consuma efectiv – aparent la nesfîrșit – prin actualizări „oportune”, pe planuri, la dimensiuni și în combinațiile cele mai diverse.
Citez:
„Ca să ajungi la ceeace nu cunoști
Trebuie să mergi pe o cale care este a ignoranței.
Ca să posezi ceeace nu posezi
Trebuie să mergi pe calea deposedării.
Ca să ajungi la ceeace nu ești
Trebuie să mergi pe calea pe care nu exiști.”
T.S. Eliot
Astăzi, arta este înțeleasă îndeobște ca produs al unei activități avînd drept scop zămislirea unei realități noi și de-sine-stătătoare – gradul ei de realizare și valoarea ei fiind asociate strîns (și chiar condiționate de) gradul ei de autonomie. Cu alte cuvinte – și: înțeleasă așa – arta se substituie acelei activități care-i condiționează omului găsirea unor modalități de organizare noi, iar obiectul de artă devine – grație ingenium-ului creator – un fel de microcosmos rostuit după o legitate proprie și unică, și are „viața” sa. Această concepție – care decurge și ea din aventura și din viziunea omului-făurar – îmi pare fundamentală pentru înțelegerea artei laice a ultimelor veacuri. De altminteri ea rezultă nemijlocit din spiritul de nesupunere și de emancipare care s-a înscăunat treptat în arta europeană și chiar extra-europeană.
…Există însă și altă soluție. Sacrificală (la propriu), întemeiată pe renunțarea la orgoliul demiurgic. În temeiul căreia strădaniilor noastre le revine rostul (limitativ) al adecvării; al unei adecvări subordonate necesităților de transpunere și de transmitere, puse în slujba unui adevăr de care în prealabil ne-am legat convingerile, patima, înțelegerea și puterile, și care are – el – legitatea sa.
Nu încape îndoială că arta trebuie să răspundă atît năzuinței de a crea cît și nevoii de comunicare sădite în om; numai că acestea se cer neapărat subsumate intimei puneri în cumpănă a ceeace – cu o expresie de altădată – ași îndrăzni să numesc „prețul tuturor lucrurilor”. Ele trebuie să rezulte și din descoperirea a ceeace, pentru fiecare artist, urmează să devină Locul – sau, într-o perspectivă puțin diferită – Calea sa, în măsură să-i asigure dobîndirea unei anumite dimensiuni „personale”.
Odată rezolvate aceste chestiuni, problematica originalității încetează.
*
Vrînd să definească o categorie estetică fundamentală cum este frumosul, un gînditor ca Plotin ajungea să descopere în ea reflexul unei anume conformități arhetipale…6)
*
„Orice ai spune, fotografia nu e artă!” – aud eu din timp în timp. Apoi îndată, ca pentru a toci cît de puțin tăișul poate că prea ascuțit al acestor abea rostite vorbe – așa dar pentru mine:
— …„sau cel puțin nu este artă așa cum sînt arte pictura sau sculptura.”
(Înțelegem lesne că mai puțin.)
Ei bine, dar trebuie să pricep odată. Trebuie să pricep că, de pildă, dacă printr-o (nu tocmai râvnită de mine) imposibilitate a soartei m-aș fi născut în Albion, și dacă prin alt capriciu al aceleiași șăgalnice soarte (și în virtutea cine știe cîtor năstrușnice isprăvi de mine pînă la capăt duse) regina Albionului m-ar fi găsit ea-însăși vrednic de titlul încă jinduit de sir sau baronet sau chiar lord, s-ar găsi de bună seamă și pe meleaguri ca acelea, călite în încleștarea lor cu istoria, destulă lume dispusă să mă treacă prin ciurul imposturii – sau în tot cazul dispusă să mă accepte drept tot atît de lord ca, bunăoară, lordul Y, „care este lord adevărat din os de lord din os de lord”.
…Drept care m-am hotărăt așa-zicînd să părăsesc cîmpul luptelor și al înfrîngerilor mele, lăsînd apanajul de a-și clama singuri atît de mult rîvnita calitate de ARTIȘTI slujitorilor credincioși-pînă-la-moarte ai îmbătrînitelor și de toată lumea știutelor muze cu-firmă-și-cu autorizație-de-funcționare. Și n-am să mă mai sinchisesc nici dacă și nici cum își vor fundamenta ei pe viitor această calitate (știu ce spun).
Ceva însă voi face. Cu dreptul meu prioritar și suveran de făptură cugetătoare voi da astăzi fotografiei o definiție a mea; o definiție care, în noile condiții, ar suna întrucîtva în felul următor:
„Pentru mine, fotografia este o formă a limbajului imagistic, în care, plecînd de la imagini-forță obținute prin mijloace specifice, aducem mărturia unei viziuni menite să dea de gîndit, să emoționeze și să-l îndrume pe cel ce ia aminte la ele spre anevoioasa și lunga cale a propriei sale împliniri.”
Poate că definiția mea nu este nici mai cuprinzătoare, nici mai precisă decît altele pe care le voi fi întîlnit eu în drumul străbătut de mine pînă astazi.
Dar pentru mine toate astea încep să-și piardă din însemnătate.
*
Cu ani în urmă am avut cu un prieten italian, fotograf de oarecare renume și pictor, o discuție pe marginea unor fotografii în culori făcute de mine – erau printre primele, iar eu eram foarte mîndru de ele – înfățișînd un grup de copii la joacă. Imaginile nu erau lipsite de oarecare calități, mai cred eu și astăzi: atmosfera era dominată de albastrul intens, foarte limpede (cu toate că, tonal, mohorît, aproape fumuriu) al lungilor minute care despart două ploi grele de vară; casele din arrière-plan („fundal” n.n.) erau umede; numai copiii, în veșmintele lor colorate viu, cotrobăind într-un cotlon cu vechituri din fier și tuci (o sobă de gătit, un maldăr de burlane ruginite, cîteva doage rămase de la un butoi distrus) păreau că ar putea întrucîtva înviora mohoreala decorului.
— „N-ar fi tocmai rău” – exclamase el, ridicîndu-și în cele din urmă privirea. – „N-ar fi rău. Atîta doar că le lipsește ceva care să-mi agațe privirea. Vedi tu, manca loro proprio… come dirti… il mordente.” („Vezi tu, le lipsește... cum să-ți spun... amorsa.” n.n.)
I-am dat în cele din urmă dreptate.
Vreme îndelungată văzusem la rîndul meu în puterea de șoc una dintre virtuțile de căpetenie ale operei de artă. De altminteri, astăzi încă cred că aș putea cu greu să afirm contrariul. Numai că oricît credit am acorda noi îndeobște acestui (să-i spunem:) argument, ridicarea lui la rang de criteriu se lovește mai curînd sau mai tîrziu de neajunsuri. Știu, există simfonia a 5a cu faimoasele ei „bătăi în ușe” ale destinului; există pe lume acel extraordinar „Toledo nocturn”, iar în fotografie (amintesc și aici ca și mai înainte, la întîmplare) există bunăoară izbitorul portret al lui Picasso semnat de Irving Penn. Așa este. Ce ne facem însă cu moștenirea – neprețuita moștenire de echilibru și de armonie, de spirit „arhitectonic”, pe care i-o datorăm marelui, bătrînului și atît de nedreptățitului Haydn? Sau cum îl vom „situa” atunci – să zicem: – pe Rafael? Sau, în sfîrșit, ce vom face (în cazul fotografiei) cu acel descumpănitor Kertesz ale cărui imagini aproape că par a nu-ți oferi decît du déjà vu, și care totuși, totuși…
Revenind, aș rezuma găsind sprijin obiecției în propria noastră configurație temperamentală – întotdeauna deosebită de la un creator la altul și de la un contemplator la altul – ca și în „momentul” epistematic în care are loc întîlnirea acestora cu opera de artă. În principiu, un anumit cuantum de mordente rămîne, oricum, recomandabil. Recunosc.
Apare totuși un oarecare risc de care e bine să ținem seama. El constă în ispita alunecării pe panta „căutărilor-anume”, în deprinderea unui fel de rutină a șocului, în exaltarea tocmai a acestui mordente adulat ca un idol și devenit criteriu valoric. Într-un asemenea context, realizarea puterii de șoc are pînă la urmă drept consecință tocirea sensibilității noastre și chiar slăbirea potențialului nostru de asimilare, la lucru intelectual real. Într-un asemenea context, capodoperele recunoscute ar fi riscat să rămînă (sau ar risca să ajungă) neînțelese.
Vorbeam odată de necesitatea, în artă, a mesajului…
…Iar ca element ordonator, importantă îmi pare că rămîne pentru artist subtila știință a dozajului.
Îmi vin acum în minte cuvintele lui Blaga, cel care-l îndemna pe artist la „dozaj, înainte de toate”.
*
Știu că-s pasibil să fiu dojenit pentru o oarecare diversitate a formelor, care, la rîndul ei, poate să dea de bănuit. (Prin formă înțeleg aici un mod anume de a vizualiza; eventual: un anumit tipar, cu condiția de a nu confunda tiparul cu „clișeul”, cu „șablonul”.)
E însă bine să se știe că eu n-am adoptat nici o formă mai înainte ca ea să se fi dovedit în ochii mei aptă de a juca un rol anume; și – cu atît mai mult – nici stilul, mai înainte ca el să fi însemnat pentru mine: punere în cumpănă, adevăr și decizie.
*
În fotografie eu am văzut întotdeauna – esențialmente – o artă a semnului; o cheie iscusită prin însinguratele noastre minți și suflete pentru reperarea și descoperirea semnului zăvorît în natură și pretutindeni; dar totodată am mai văzut în ea și o cale, o formă de sinteză a „naturii” în semn; o artă în care „natura” se regăsește oarecum înălțată, transfigurată, în semn; în sfîrșit, o punte așezată astfel de noi – cu grijă și în plin mister – între neștiutul de acum al ființei noastre și necunoscutul din jur, și în care – descifrînd semnul – contemplatorul este chemat să ajungă pînă la ceea ce acolo găsește el semnificat.7)
Notele de subsol ale autorului
1) Lionello Venturi, Histoire de la Critique d’Art, tr. fr. 1938, pp. 12-14 şi 25.
2) Op. cit., pp. 68-69.
3) ...„mai poate cineva gîndi/Vreun lucru iscusit sau vreo prostie/Pe care’naintași să nu le fi gîndit?” (Goethe, Faust II).
4) În realitate, homo faber a fost de la început stegarul lui Lucifer și apostolul distrugerii. Că ne place sau nu. Fiindcă singură distrugerea – fiind, într-o anume perspectivă, abnormă – se putea cu adevărat revendica de la nou.
5) În limbaj biblic, s-ar putea vorbi aici despre o despărțire a apelor.
6) Venturi, care semnalează faptul, recunoaște că la vîrsta de glorie și maturitate a „miracolului grec”, Platon și Aristotel aveau „o ideie extrem de confuză despre autonomia artei.” – v. Op. cit., pp 41 și 72.
7) 1982 – la moartea lui Aurel Mihailopol.
