(Fals manual de fotografie)

1962 – 1979

 

 

„Eu n-aș vrea să pictez nici chipuri,

nici stînci, nici rîuri, nici arbori

– simple similitudini – ci ceva [care

să fie] mai mult decît atît.”

李白 (LI PO)

 

CUVÎNT ÎNAINTE

 

Cu ani în urmă încolțise în mine ideea că ar merita, poate, să scriu la rîndul meu – după atîția alții – un manual (mai bine spus: un fel de manual) destinat începătorilor în ale fotografiei. Numai că, cu gîndul la dezarmanta mulțime a acestui soi de cărți, dar mai ales la gîndul că aproape toate manualele care-mi căzuseră mie pînă atunci în mînă nu-și propuneau alt țel decât acela – comod, și stors pînă la exasperare – de a-și îndruma citiorii prin hățișurile tehnicilor și recomandărilor primare – ale rudimentelor, deci –, formula asupra căreia mă oprisem eu atunci viza un sector de preocupări mult diferit, rămas aproape virgin, și consta mai curînd dintr-o meditație legată de reperele fundamentale ale trăirii în artă – acestea însă văzute și înțelese, desigur, în felul cum apar ele traduse în termenii încă atît de plini de zgură ai specificului fotografic.

Am început să scriu, urmărind un plan întocmit cu migală și împărțit, după canoane, în capitole și subcapitole. Curînd însă am băgat de seamă că migala lucrului avea darul de a strecura în mine o neașteptată îmbiere la pedanterie, că pedanteria mă lăsa în cele din urmă pradă plictisului, și astfel, încetul cu încetul, nevoia de a-mi traduce meditația de fiecare zi nemijlocit în imagini a redevenit precumpănitoare. Tot astfel, notițele mele de atunci au luat pînă la urmă calea unui sertar, în care ele aveau să rămînă uitate vreme îndelungată – cu excepții rare, cînd mi se întîmpla să-l redeschid spre a le adăuga cîte o observație ocazională, mai curînd din sentimentul destul de ambiguu al datoriei față de mine-însumi decît pentru o cauză pe care ajunsesem să o socot pierdută.

Într-o bună zi le-am scos din sertar și, reînnoind o legătură care părea definitiv întreruptă, m-am gîndit că s-ar putea totuși cîndva întîmpla ca ele să se dovedească în măsură să umple măcar o parte oarecare din imensul spațiu speculativ ocolit de covîrșitoarea majoritate a practicienilor și a comentatorilor (fie ei și cunoscuți), care trec drept specialiști ai acestei arte – și, ca atare, rămas descoperit. Apoi, recitindu-le, mi s-a părut că le-aș putea totuși grupa în trei secțiuni, și anume în așa fel încît fiecare dintre ele să traducă, atît cît se poate – și aidoma celor trei fire ale unei împletituri unice – cele trei fețe sub care s-a înfățișat de-a lungul timpului căutării mele neabătute stufoasa și arzătoarea problematică a creației artistice.

Acesta este, așa dar, conținutul paginilor ce urmează. Ele sînt expresia nemijlocită, chiar dacă palidă, a căutării unei căi personale proprii, și, prin asta, a multelor și marilor bucurii (întotdeauna acoperitoare ale amărăciunilor, ale dezamăgirilor și ale înfrîngerilor) care însoțesc negreșit pe tot „creatorul” cinstit, angajat cu osîrdie pe un drum atît de anevoios. O spun fără urmă de vanitate, de vreme ce știu că ele nu vor putea niciodată da glasul cuvenit acelor lucruri de nespus care de fapt se petrec (și nu pot fi înțelese decît) în ascuns și tăcere.

Nemaiavînd acum de adăugat nimic, aș vrea doar – pentru mai multă claritate – să accentuez odată mai mult că cele trei mici capitole (sau secțiuni) sub care am grupat pînă la urmă însemnările de față nu trebuie nicidecum înțelese ca tot atîtea trepte succesive sau ierarhice ale unui fel de creșteri lăuntrice (așa cum mă tem eu că s-ar putea crede), ci mai curînd cu tot atîtea planuri pe care misteriosul proces al „creației” se consumă, în realitate, simultan. După cum – și într-o perspectivă secundă – el se mai consumă și după canoanele dialecticii; în care caz locul termenului (așa dar al planului) ultim poate în orice moment să fie preluat de cel dintîi, și invers (da, și invers!), contrapunctic, la nesfîrșit; iar termenul – așa dar planul – mijlociu joacă în acest joc de alternanțe, de-a lungul întregului proces, rolul unei constante.

 

1. AȘTEPTAREA

 

Împlinirea este o stare de har hărăzită numai celor ce se aleg. Dar fericiți sînt și cei care așteaptă; iar mai fericiți cei care înțeleg să aștepte și știu să aștepte, fiindcă acestora din urmă le este sortită împlinirea.

Iar așteptarea este în cele din urmă a noastră, a tuturor.

 

*

 

Îndemnul nu trebuie înțeles ca un timp și impuls fără credit, ca o durată fără țel și acoperire în fapt de cunoaștere. Dimpotrivă, pentru mine el nu este altceva decît expresia finală și rodul cel bun al năzuinței: iar pentru cei aflați pe dintîia treaptă a scării (dar cine a trecut în fapt de întîia treaptă a scării, de vreme ce ea este repetitivă la nesfîrșit?), ea se suprapune totodată perioadei de dibuire și de încercare a dimensiunilor proprii, precum și (sau poate că mai ales) perioadei necesare înscrierii noastre într-un univers finalmente ordonat, devenit inteligibil.

Dar „universul” acesta rămîne deocamdată dominat de taină… Aidoma acestei prime, acestei neasemuite trepte.

 

*

 

Îndemnul adevărat cere încordare și o trecere prin foc și ciur a tot ceea ce s-ar putea dovedi zgură. El îndeamnă la o căutare conștientă de prețul tainic al scopului de atins.

Așteptarea este starea de trezvie a sufletelor călătoare dornice să plătească prețul cel mai ridicat pentru ca timpul pe care-l vor petrece pînă la destinație să nu se prefacă într-un prilej de risipire.

Îndemnul este poate singura negustorie străină ideii de tocmeală, în care cumpărătorul se arată dornic – și vrednic – să ofere în schimbul scopului rîvnit de el tot ce are el mai de preț – preț de sudoare multă, de ambiție și vană biruință.

 

*

 

Descoperirile cu adevărat mari apar după o lege a lor care ne însumă.

 

*

 

Orice cetate are mai multe porți. Rostul porții e rostul zăvorului. Iar rostul zăvorului …după „așezarea” fiecăruia.

 

*

 

În ceeace mă privește, eu cred că frumosul stă în ceea ce am putea numi găsirea naturii sale lăuntrice, a căii proprii și a modalității sale existențiale proprii. Sau – poate că mai bine – stă în conștiința acestei conformități. În ceeace poate că înțeleg extrem-orientalii, într-o abordare primară, prin Tao.

Într-o perspectivă mai la îndemîna noastră, el constă – se poate spune – în actualizarea stării autoritar-formative a dragostei.

 

*

 

Dintr-un anumit punct de vedere, arta este un instrument de contemplare. Un mijloc și un prilej. Contemplarea artistică este menită să ne emoționeze și să trezească în noi, odată cu primii fiori ai frumosului, simțul sacrului pretutindeni prezent și chemarea veșniciei. Contemplarea (artistică, bunăoară) trebuie nu numai să ne echilibreze tainic, ci și să ne împace cu noi înșine, cu întreg universul.

 

*

 

Cum înțeleg eu geniul artistic? Ca un dar reflectat. După cum – împrumutînd o veche metaforă – pe artist l-aș asemui cu luna. Pentru că luna nu răspîndește lumina ei proprie, ci reflectă atît cît și cum poate din lumina soarelui – numai cît să mai gonească puțin din bezna și urîtul nopții. Iar noi, privind-o, îi admirăm frumusețea și ne lăsăm furați de „visuri treze”, învățăm cît de cît să fim și să iubim, uitînd că luna aceasta „a noastră” nu este prin ea-însăși decît o planetă stearpă, rece și, în ea-însăși, gata oricînd să se prăbușească.

 

*

 

Nevoia de a crea se manifestă – în afara (și în prelungirea) impulsului creator – printr-o anume sete de perfecțiune precum și prin nedespărțita, neîncetata nemulțumire față de ce ai făcut mai înainte, pînă și față de ceea ce tocmai (și abia) izbutiseși să duci la un sfîrșit bun sau măcar acceptabil.

De altfel chiar și această perfecțiune relativă a unei opere nu poate fi descoperită (și nu poate fi întregită) decît de cei puțini și trudnici care s-au deprins (în viața lor devenită trăire) să „contemple”. Așa și numai așa ajunge să fie intuit și asimilat acel ceva de nespus, inerent oricărei opere de artă.

 

*

 

Rostul artei stă înainte de toate în a înlesni regăsirea stării absolute de echilibru și de armonie a făpturii.

 

*

 

Artă, iubire și moarte: trei porți pentru noi ca umbrite de taină, care deschid calea regăsirii de sine – sau, ca atare – a finalei tăceri.

 

*

Precizarea „universului” său stilistic (care înseamnă totodată și precizarea Căii) – iată în ce constă truda dintîi și cea de pe urmă care-l așteaptă pe tot artistul.

 

*

 

Preocuparea de originalitate nu are ce căuta într-un îndemn artistic autentic. Ea duce în final la o mare și inutilă risipă de energie, dar – mai ales – la închiderea Căii, scufundîndu-se în confuzie și în jocul pînă la urmă vinovat al iluzoriului.

*

 

Capodopera este sfîrșitul și rezultatul unei perioade de căutări înfrigurate; ea este în același timp și o găsire, sau mai curînd dovada și modestul veșmînt de sărbătoare al unei găsiri în afară de timp.

 

*

 

Dînd ascultare chemării sale, artistului îi revine un rol asemănător cu acela al „vrăjitorilor” din bîlciurile de odinioară. Aidoma lor, el trebuie să se dovedească în stare să confere lucrurilor înzestrări nebănuite care să le „schimbe la față”. Aidoma lor, el ajunge tăinuitorul unei științe inaccesibile altora, al unor „mișcări” și al anumitor gesturi secrete, pe jumătate sacre. Și așa după cum măestria „vrăjitorului” este legată de substanță și de potențialul ascuns al obiectelor și al mediului asupra căruia lucrează el, tot așa și artistul află substanța și tîlcul lucrării în lumea sa (care îl înconjoară și din care – direct sau indirect – el se hrănește), redîndu-i mai în urmă savoarea, sub înfățișarea fecundată și fecundantă a artei.

 

*

 

Fiindcă noi toți avem partea noastră de răspundere la tot ce se întîmplă.

 

*

 

Începutul este așteptarea,

La mijloc nu e decît așteptare.

Sfîrșitul este numai și numai așteptare.

 

2. DE PARTEA IMAGINII – FORȚĂ

 

Noi, oamenii, acționăm (și reacționăm) aproape întotdeauna într-un fel contrar mișcărilor intime ale sufletului. Ne pretindem ființe „moderne” – adică libere, descătușate – dar în realitate sîntem tot timpul pradă unei sumedenii de conveniențe trădătoare, de impulsuri iraționale sau de-a dreptul rele; așa încît, la o analiză atentă, apărem substanțial mai „primitivi” decît sîntem dispuși să ne credem, mai ilogici, mai iraționali și mai urîți decît am fi dorit să fim, și poate decît am fi putut noi să fim. De aceea, ca să întrezărim ceeace aș îndrăzni să numesc frumusețea – adevărata frumusețe – a ființei noastre, ar fi nevoie să ne scuturăm de scoria automatismelor și a pactizărilor viclene și trădătoare, acumulată an după an (iar la scara generațiilor, poate că generație după generație), și care, în timp, ajunge să ne înăbușe și să ne încătușeze. Dar cine este cel care poate?

Cred că ceea ce urmăresc eu atunci cînd fotografiez este să dezgolesc (măcar din cînd în cînd și măcar în parte), uneori pe furiș, alteori la vedere, această ființă a noastră acunsă: să pun mîna pe ea și să o scot la lumină: în micimea ei (cînd e cazul), în uscăciunea ei (nu arareori) – dar la o adică și în toată gloria și splendoarea ei,

Ceea ce...

 

*

 

Orice operă de artă trebuie să se miște lăuntric în virtutea unui fel de dialectici tainice a cărei menire este să descopere privitorului înțelesul și rostul nu totdeauna aparent și sesizabil la prima privire.

 

*

 

În artă, interesul nostru gravitează în jurul ideii de logos.

Dar ce se înțelege aici prin logos?

Prin logos am putea înțelege ceea ce alții poate că numesc „harul” – anume în măsura în care acesta traduce, în afara „inspirației” propriu-zise (sau a forței confabulatoare), în același timp o anumită învestitură a comunicării.

Ele toate presupun existența primordială a viziunii lăuntrice, a îndemnului și a scopului, iar prin fericita lor potrivire în căușul măestriei, ele operează împreună asupra noastră cu putere de șoc și ne fac să dăm rod.

 

*

 

[Într-un fel, în artă se întîmplă ca la război. Bunăoară, dacă vrei să comunici alor tăi un lucru, lansezi înspre înalt un semnal luminos. – Ce se cere? Se cere ca semnalul să fie vizibil și – neapărat – să însemne ceva anume, să poată fi raportat la un cod. Atunci cei cărora te adresezi vor înțelege, iar semnalul tău va fi pentru ei mai mult decît jerba unor artificii care scapără pentru a se stinge în negrul nopților de veselie. Pentru că de el poate depinde soarta unei bătălii.]

 

*

 

[— Tot străduindu-ne să pricepem arta din astăzi pierduta, neînțeleasa perspectivă a funcției sale mediatoare, treptat ne apare în față riscul simplificării, care ar însemna să o rezumăm pînă la urmă la ceeace ar putea fi un simplu cod.

— Ca schemă, poate. Numai ca schemă. Deși mă întreb: la urma urmei, ce a fost arta înaintea secolului vest-european al treisprezecelea?

— Miracolul grecesc.

— Adevărat? Oare mai putem crede astăzi cu adevărat într-un miracol al culturii grecești?

— Depinde ce înțelegem prin miracol…

— Exact! Depinde ce înțelegem prin miracol și ce anume mai cerem azi de la el.]

 

*

 

În fotografia pe care, în lipsa unui termen mai adecvat, o voi numi provizoriu „fotografia-artă”, personajele joacă întotdeauna rolul principal, rolul cel mare, „rolul vieții” lor.

Nouă nu ne revine altceva decît, întrezărindu-l, să-l punem pe cît posibil în lumină.

 

*

 

Teatrul și arta filmului ne-au revelat existența a două categorii mari de actori: actorii de compoziție și aceia pe care publicul francez i-a denumit – cu o expresie pentru noi disonantă și intraductibilă – „les monstres sacres”, monștrii sacri. Oricum, actorul este prin definiție nevoit să îmbrace veșmintele unui eu mai mult sau mai puțin străin sie-însuși, să se împrumute acestui alt eu, sau să și-l împrumute. Prin aceasta el poate ajunge chiar să se înstrăineze de sine. În „fotografia-artă”, eroii joacă totdeauna singurul (și în același timp adevăratul) rol al unei vieți.

 

*

 

În „fotografia-artă”, nici artistul nici modelul nu au voie să creeze măști.

(Gîndindu-mă bine, nici nu cred că ar putea).

 

*

 

În „fotografia-artă”, imaginea nu trebuie înțeleasă ca o simplă „poză” sau ca un fel de document – la fel cum în arta filmului lucrurile nu se rezumă, să spunem, la înregistrarea documentară a galopului unui cal și nu se confundă cu jurnalul de actualități.

 

*

 

Arta este măiestrie fecundată de frumos – spre deosebire de virtuozitate, specie a jocului și odraslă (pînă la urmă) a setei de a epata.

 

*

 

Rostul artei stă în primul rînd în a înlesni restabilirea echilibrului, precum și armonia ființei.

 

Îmi amintesc că Brâncuși, cu intuiția lui de geniu care l-a tras adesea pînă-n cămara de ospeție a adevărului, definise cîndva frumosul ca fiind echilibrul absolut.

Și-mi mai amintesc: contextul definiției lui viza totodată ideea de armonie…

 

*

 

[Cele mai multe inimi adorm sau se împietresc, odată cu ieșirea din adolescență, în contactul lor cu viața. Rostul artei este tocmai acela de a trezi inimile adormite; iar pe cele înghețate, de a le încălzi, și de a sufla din nou în ele suflarea caldă și aducătoare de viață nouă a dragostei.]

 

*

 

Orice operă de artă este veșmîntul imperfect al unei idei. Valoarea ei deplină nu stă, poate, atîta în ceea ce izbutește ea să arate, ci poate că mai curînd în ceea ce izbutește ea să perdeluiască, să ascundă.

 

*

 

Ca orice artă, fotografia trebuie să înfățișeze o viziune; la rigoare, pulsația de substrat a unei idei.

Lucru pe care ea îl și face.

Fotografiind, noi culegem din jur tocmai imaginile pe care le considerăm apte să pună în valoare meditația noastră, chinul ființei (a noastră sau a altora) pe drumul ei terestru, le transfigurăm, ștergîndu-le cu grijă de mîzga anodinului, și, prelucrîndu-le, le prefacem din nou în imagini, întrucîtva zmulgîndu-le timpului și făcînd prin ele sesizabil și altora acel lucru de preț pentru noi și ascuns privirilor, pe care momentele inițiale îl tăinuiau în subtila dar deasa lor țesătură.

 

*

 

Într-o anumită perspectivă, strădania fotografului se înrudește cu cea a exploratorului, de vreme ce ea constă din a scormoni prin viață, din a o sfredeli cu tirul obiectivului, pentru a extrage din cunoscutul și din necunoscutul ei viziunea-imagine, și a o pune în lumină.

 

*

 

Arta nu este un joc, nici numai un prilej de etalare a fanteziei și a abilității. Fiindcă arta pășește mult mai departe, depășind pragul adolescentin la care acestea trei se opresc, și axînd capacitatea noastră de invenție și logos-ul în jurul unei anume așezări, a unui rost, în lipsa cărora ea nu întîrzie să degenereze în retorism și jonglerie.

Arta trebuie să emoționeze și să cucerească. Minte și inimă, viziune și emoție; poarta cea una a eului are două canaturi.

Orice adevărat artist este în felul său un purtător de steag, steagul fiind în cazul său viziunea-concepție. Sînt partizanul mărturisit al unei arte de viziune și mesaj, al unei arte în felul său luptătoare – în înțelesul major al expresiei. Restul: mijloacele alese, stilul, rămîn o chestiune de afinitate, de temperament și totodată de experiență personală.

Nu are a face dacă lupt luînd în mînă penelul sau dalta sau pana, sau atît de mult hulitul (citească-se aici: neînțelesul) aparat fotografic. Important este numai să am ce arăta sau ce spune, să intuiesc cum anume trebuie înfățișat sau spus, și așa mai departe.

 

*

 

Ideea de mesaj și de răspundere, jugul acceptat de bunăvoie și conștiința unui scop sublim, a unui scop țintind mai presus de puterile noastre – iată în ce constă sufletul artei, dincolo de hedonismul comun; dincolo și de hedonismul rafinat, care se adapă din apele amețitoare ale măestriei.

În lipsa lor, arta se dezagregă.

 

*

 

Artele plastice sînt pentru mine tot atîtea modalități ale limbajului. Ele reprezintă, poate, un limbaj mai viu – mai direct și mai percutant – decît altele; dar cu atît mai viu, mai percutant și, în același timp, mai cuprinzător, cu cîtă știință lasă nespus ceea ce încă n-a fost spus și nu va putea fi spus niciodată.

 

*

 

Cîtă vreme vom mai fi dispuși să recunoaștem artei un anumit „vector” cu caracter – să spunem – intențional, cîtă vreme vom mai fi în stare să discernem înăuntrul mobilului ei imediat – care ar putea fi nevoia de creație – imperativul comunicării, fotografia are dreptul – și trebuie – să revendice pentru sine o rațiune de a fi care să însemne mai mult decît modestul, neînsemnatul și supărătorul rol de oaspete nepoftit și „trouble-fête, element perturbator în ospățul muzelor – la care mai este redusă și astăzi.

Slujită și pusă în valoare cu dragoste și în duh de adevăr, fotografia îmi pare a fi în măsură să-și împrumute instrumentarul și veșmîntul acelui act intelectual-artistic fundamental care constă în a alege și a pune în valoare (prin mijloace specifice de transpunere atît a datelor percepute de simțurile noastre cît și a însăși viziunii noastre într-un mediu și într-un moment determinat) elementele capabile să declanșeze în noi un șoc emoțional anume, și, totodată, începutul călătoriei noastre în atît de greu definibila lume a frumosului.

 

*

 

Spectacolul actului artistic gratuit (care îmi pare a decurge din concepția lui homo faber) este pentru mine fătul sterp al orgoliului și al goanei nesăbuite după originalitate.

 

*

 

Arta nu este menită numai satisfacerii nevoii noastre de creație, ci și comunicării.

Dacă vrem ca strădania noastră să-și afle justificarea și să ducă, pînă la urmă, la o soluție validă, la un rezultat consistent și viabil, se cere neapărat ca atît creația cît și comunicarea (iar ambele considerate atît ca principiu cît și ca act) să rezulte dintr-o temeinică punere-în-cumpănă; dar înainte de toate ea trebuie să rezulte din descoperirea a ceea ce aș numi „locul” nostru metafizic în economia Creațiunii, sau – poate că mai bine spus – „calea” noastră proprie, a tuturor celor care, cu înzestrare felurită, rîvnim a-i sluji.

 

*

 

Raporturile dintre artist și subiectul „său” ar putea fi gîndite ca un fel de artă a atacului.

…Vreau să spun că, departe de a constitui pentru artist doar un pretext de etalare a unei priceperi aflate pe o treaptă oarecare a măestriei, „subiectul” – pentru a deveni suportul și pivotul creației – își cere de la el – de la artist – anumite drepturi: dreptul de a fi înțeles și respectat – așadar: dreptul de a nu fi trădat –, dreptul de a fi slujit pe măsură… El pretinde un anumit grad de cunoaștere (preferabil: cu C majuscul) precum și capacitate de „pătrundere” – exigențe care se cer lărgite necontenit – plus o anumită afinitate, desigur. În lipsa lor, abordarea (acea artă a atacului, atît de delicată, atît de anevoioasă) poate degenera în act de violență și chiar în profanare. În eșec.

 

*

 

Pentru mine, fuga – programatică – de „subiect” se preface într-un indiciu sigur.

 

*

 

Sîntem înconjurați de freamătul acelui dans, al acelei hore necurmate pe care o numim viață. Personajele cele mai diverse, obiectele de tot felul, faptele, peisajele, culorile și sunetele izbesc și bat în poarta eului făcînd să răsune – cînd mai surd, cînd mai puternic, cînd scurt și cînd prelung – arama inimilor noastre. Atunci ne înduioșăm sau devenim atenți sau îngrijorați, rîdem sau ne lăsăm furați de regrete. Deseori ne potrivim o mască… Pe urmă faptele se duc; personajele lasă locul altor personaje; peisajele, altor peisaje, forme, sunete și culori, în nesecata lor mulțime și împestrițare, se amestecă și se învolburează necurmat spre a fi la nesfîrșit ceea ce urmau să fie încă de la începutul timpurilor: realități stranii și dinamice în străina și neînțeleasa lor individualitate.

Într-o vîltoare atît de amețitoare, artistului – ca unui cunoscător de lucrări altora tăinuite – îi revine un rol înecat de har și asemănător aceluia – la rîndul său înconjurat de un fel de nimb – al „vrăjitorului” din bîlciuri. Dar – aidoma acestuia din urmă – arta sa rămîne legată de substanța însăși și de legile obiectelor și ale mediului; altminteri, reprezentația nu poate avea loc.

Adunată de el în bătătura palmelor, de jos, din huma veacului unde se află răspîndită, turburea apă a putrezirii se preface în mîinile sale apă vie, dătătoare de bucurie și viață, ca mai apoi să se întoarcă din nou la locul ei aflat în humă – luînd în acest scop – la acel semn al său – chipul aducător de rod al ploii.

 

*

 

După mine, viciul primordial al artei aparținînd culturii noastre șade în nota de narcisism inclusă; iar narcisismul ei (uneori poate că inconștient, alteori însă – și de cele mai multe ori – promovat și arborat cu bună știință) s-a afirmat cu atît mai stăruitor cu cît scădea în noi rîvna față de jugul – față de rigorismul și astîmpărul – legate de ideia – sublimă în sine, astăzi ajunsă de neînțeles – a mesajului, a chemării.

 

Această artă a noastră, a celor care aparținem unei culturi crepusculare,

arta aceasta din ce în ce mai golașe și mai însingurată, care s-a lepădat de povara răspunderii și și-a uitat rostul,

arta aceasta rămasă fără tutelă,

arta aceasta bolnavă, sleită de vlagă și bîntuită din toate părțile de duhuri, care, pentru a plăti tributul cochetărilor ei adolescentine, se vede astăzi silită să adopte în ritm accelerat formule din ce în ce mai pronunțat infranoetice,

această artă rămasă să se hrănească din fărîmiturile căzute la ospețele ei de odinioară,

această artă alunecată de pe aventuroasele și trudnicele brîne ale cunoașterii pînă în străfundurile înnegurate unde nuntesc dezlănțuite ielele cele cu multe nume,

arta aceasta se dizolvă astăzi în infinita și monstruoasa varietate a aleatoriei, clamîndu-și cu glas de moarte, pînă la cea din urmă suflare, înșelătoarea și tiranica ei autonomie.

 

*

 

Mi se spune:

— „Arta este o categorie, o îndeletnicire străină atît binelui cît și răului, atît minciunii cît și adevărului, oricărei interferențe cu alte discipline, cu alte domenii și modalități de afirmare a spiritului; pîinea artei este frumosul.”

Întreb:

— „Credeți oare lucrul acesta din adîncul cugetului vostru și al inimii? Fiindcă, uite, eu – bunăoară – sigur că nu mă identific cu faptele pe care le săvîrșesc; cu toate acestea ele sînt o parte însemnată din mine, din întregul meu; fac parte din realitatea mea, și, ca atare, mă reprezintă; în ele eu mă oglindesc – fie și numai în parte – devenind totodată reperabil și altora care poate că nu m-ar fi putut cunoaște pe altă cale, poate că nu m-ar fi întîlnit niciodată… La fel și cu gîndurile mele și chiar cu înfățișarea mea fizică. Niciuna din ele nu se confundă cu mine, cu întregul persoanei mele; dar ele toate – și gîndurile, și faptele, și înfățișarea – se întrepătrund, se leagă și fac parte integrantă din acest tot, care, la rîndul său, nu poate fi gîndit în afara lor…

La fel și cu arta. Sigur că ea nu se substituie – să spunem – unui simplu impuls moralizant; însă a o dezbrăca de tot substratul intențional, de propria noastră zbatere în a ne defini chemarea și rostul ca ființă, îmi pare a o limita, în final, la ceva echivalent unei mărunte, simple și – prin comparație – penibile funcții de excreție, asemenea – bunăoară – aceleia a unei biete glande sudoripare…”

 

(Frumosul – echilibrul absolut…)

 

Pe urmă mi se va mai spune că arta nici nu se ocupă cu frumosul.

— „Frumosul poate fi obiectul esteticii. Rostul artei este creația!”

 

(Dovadă că aveam dreptate…)

 

*

 

Există oare creatori în artă care să fi rămas străini de problematica răspunderii?

Cît de orbi putem fi nevăzînd evidența!

Pentru creator, arta îmbracă la un moment dat, în mod obligator, veșmîntul unui act de opțiune. În el sînt scoase la mezat: de o parte, palida și anonima cale a smereniei (iar aceasta, la un preț în același timp de nimica și, totodată, la prima vedere cu neputință de plătit); de cealaltă parte, calea cea foarte rîvnită, îmbietoare, amăgitoare și cu spini, a prezumției, a infatuării.

…Poate că nu întotdeauna la început, dar întotdeauna într-un moment anume; momentul anume din care – bizuindu-se pe cunoscuta noastră disponibilitate la cădere –ceva viclean ar vrea să facă începutul nostru…

Am la ce spun martori de seamă.

 

*

 

Esențialul, într-o imagine, nu stă nici în originalitatea ei, nici în calitățile ei – să spunem – plastice, ci în ceeace – din lipsa altui termen – aș putea numi încărcătura de autenticitate a viziunii care a odrăslit-o. Restul – întreg restul – decurge din ea și se subsumează.

Trebuie să poți spune: „Această imagine a mea este așa fiindcă așa sînt eu croit, iar nu altfel; fiindcă așa mi-am înțeles eu în adîncuri lumea și evul cărora le-am fost sortit, venind pe lume; fiindcă nu pot rămîne nepăsător nici față de ele, nici față de mine; și fiindcă undeva, în cuprinsul ei – al imaginii – am izbutit să strecor, să ascund de ochii celor imaturi și prea curioși, un sîmbure scos din cămara chemărilor, a moștenirilor și a nădejdilor mele, și care este tot ce am mai de preț.”

S-ar putea să descoperi mai apoi că alți o sută de inși au făcut cîndva – unii cu mult înaintea ta – același lucru, și că, în felul lor, s-ar putea chiar ca ei să-l fi făcut mai bine decît tine. Mult mai bine. După cum iară s-ar mai putea întîmpla ca în urma ta alții o sută – sau poate că două sute, sau poate că și o mie – să procedeze la rîndul lor aidoma ție: nu știu dacă mai prost, după cum nu știu nici dacă mai bine.

Vei vedea atunci că lucrul acesta nu mai are nici cea mai mică importanță.

Iar restul – așa cum spuneam și altădată – nu-i altceva decît o chestiune de spețe.

 

3. ÎMPLINIREA

 

Este ca fulgerul, pentru că luminează pe negîndite și arde. Este ca visul, fiindcă dă nopții chip și frumusețe. Este ca ploaia, pentru că face să rodească sămînța aruncată de mult, cu știință și cu trudă. Este aidoma vînatului din basme, care-ți sare în față pe neașteptate, după o pîndă de o întreagă noapte.

Am întins arcul. Săgeata pornește. Lovită în zborul ei, pasărea mi-a căzut în brațe, cu aripa frîntă. Să cred că e moartă, sau dimpotrivă să cred că-i mai vie ca oricînd? Fiindcă, iată, văd aripa ei întreagă!

Întinsesem lațuri. Pusesem capcane. O căutasem pretutindeni, atras de cîntecul ei nereperabil, din zori…

 

*

 

Nedumeriri și necazuri, șovăieli și porniri de orgoliu, probleme de metodă – o, ape înspumate ale oceanului meu, a sosit vremea linștirii.

Ce căutam, am găsit. Fusese dintotdeauna la îndemîna mea.

(Cercetam cu ochi de orb.)

 

*

 

Tînjeam după ea așa cum tînjește corăbierul după limanul său; dar ce fel de liman să fie acesta, de care oricît ne-am apropia, tot departe rămîne, iar marea noastră, în jur, la fel de necuprinsă?

 

Credeam într-un sfîrșit; dar uite că sfîrșitul se face una cu nesfîrșirea.

 

Corăbierul sînt eu. În fața mea, soarele se ridică din ape. Frumusețea lui mă orbește, mă arde, îmi usucă măruntaiele, mă înghite și îmi ridiculizează – nimicind-o – truda, strădania mea fără sfîrșit.

 

Dincolo de toate, desăvîrșită se arată acum a fi numai moartea.

Tăcerea.

…Și așteptarea.

La fel de desăvîrșită, așteptarea.