Încă în cursul vieții a fost o taină mare pentru familie, prieteni, cunoscuți, colegi. Și pesemne că în mare parte la fel va rămâne și pentru cei care ar fi să-l afle de acum înainte. Cei mai mulți oameni caută neobosit spre propășire. Tot așa și el, doar că a fost neîncetat într-o căutare interioară a rostului.

Rigorile vremurilor moderne au dat naștere unor “trăiri paralele”. În cazul lui Radu Alexandrescu, fractura între persoana aparentă și cea lăuntrică, adevărată, a fost abisală. Mai mult, ea nici măcar nu a fost o reacție la contextul politic, social și economic, ci simpla expresie a naturii lui. Așa era, și pe ea a înțeles să se construiască.

Ca om de familie, a fost și prezent și absent. Prezent printr-o angajare statornică în viața de zi cu zi a casei, însă atât cât i-au îngăduit pasiunile – fotografia, scrierile, lecturile. Absent, așadar, atunci când acestea l-au acaparat. Adică des. Aceasta era fața lui văzută.

În schimb lumea sa dinăuntru era pe cât de adâncă pe atât de vastă. Avea ceva de monah. Retras, pios, profund, tăcut, esențial, căutător, modest. Metodic și minuțios dincolo de fire. Și analitic, și sintetic. Gândire și verticală și orizontală. Aceasta era fața nevăzută.

Avea o erudiție dincolo de închipuire, dar tocmai că zdrobită de smerenie. Lecturi abundente în italiană, germană, engleză, franceză și, desigur, greacă, latină și română. Câteva repere: Dante, Eckhart, Aristotel, Părinții pustiei, Guénon, Cartier-Bresson, Părintele Stăniloae.

La temelia acestor preocupări i s-a așezat încă de timpuriu convingerea că deja demult lumea nu (mai) e cum ar trebui să fie; că vremurile s-au întors împotriva oamenilor și le-au sucit mințile; că precum se arată, omenirea se îndreaptă cu pași repezi direct către sminteală. Era așadar bucuros că avusese îndrumători care să-l sădească în pământ trainic, sănătos și bun.

Toate acestea s-au împreunat și revărsat în creația lui. Amețitoare. Enigmatică, esențială, esoterică, ermetică. Uneori sumbră, chiar poate violentă. Toate se unesc într-un șuvoi uriaș și complex. Pentru a-l dezvălui, nu a dispus decât de sărăcia cuvântului și de platitudinea imaginilor. Pe care de aceea le-a sublimat. Dar nu a lăsat și cheia înțelegerii lor, pe care fiecare e chemat să o găsească potrivit strădaniei proprii.

Așadar intrarea în creația lui scrisă în dorința de a (o) descoperi, apoi desluși, nu se poate face cu instrumente așa-zis obișnuite. Mergând foarte departe spre originile îndemnului de a scrie, putem presupune că Radu Alexandrescu nu a așternut propriu-zis poezie și proză în sensul tradițional, consacrat, ci s-ar zice că n-a făcut decît să pună într-o anumită ordine controlată, de aparență literară, niște trăiri spirituale, niște simțiri, convingeri, căutări, observații, mărturisiri. Aceasta ar face deci că textele lui nu trebuie abordate, nu se cere să se intre în ele cu instrumentele curente ale consumatorului de literatură. Nu trebuie deschisă ușa creației lui cu aceeași intenție, nu se cere așteptat același răspuns, aceeași stare de emoție ca atunci când citești alt tip de creație lirică, oricare ar fi ea: pură, profetică, angajată, de avangardă, etc. Ce trebuie să se aștepte și să se găsească e probabil chiar ceea ce el însuși de fapt urmărea, și anume exprimarea, eventual însușirea acestor stări și mesaje profunde ale lui, ceea ce l-ar conduce pe cititor la descoperirea lor și poate chiar la retrăirea lor. Altfel spus, pentru el, poezia și proza nu au fost decât un pretext spre a-și exterioriza în mod plastic acest ansamblu de simțiri și de convingeri și, în același timp, spre a oferi cititorului ocazia trăirii acestor stări. Iată o propunere de cheie pentru dezvelirea relației pe care o urmărea între opera lui și receptorii ei. În căutarea neostoită a rostului, își ajunsese de fapt și demult, auto-suficient în ceea ce privește cele câteva repere fundamentale ale vieții de aici și din totdeauna. Întocmai ca Nastratin Hogea. De pe această poziție, pentru a putea deschide ușa peșterii lui Ali-Baba, cheia oferită acum cititorului cere însă acestuia să asude și să se golească de toate resursele lui de înțelegere.

Nichita Stănescu susținea cu tărie și pe drept cuvânt că e „poliglot de limba română” și doctor în „limba poetească”. Tot așa se poate spune că Radu Alexandrescu e „sculptor de adevăruri”.