sau
Adevărata Poveste a Întoarcerii și Dispariției Poetului,
Așa Cum a Fost Ea Istorisită Însuși de El,
și Întîmplată Îngăduiților și Ucenicilor Săi,
Între Care și Nevrednic-Adeveritorul Acesta
Radu Matei Alexandrescu
(Olgăi - mai mult ca oricînd)
„uscito fuor del pelago alla riva,
si volge all’acqua perigliosa e quata,
così l’animo mio, che ancor fuggiva,
si volse a retro a riminar lo passo
che non lasciò giammai persona viva.”
Dante, Infernul I.22 și următoarele
1
Apele apusului ca o cadră îmi revelau cetatea îmbăiată în purpura și în aburul sîngelui.
Cu ochii îmi căutam casa - palatul copilăriei mele: mare, puternică, primitoare și pură (puternică, spun), ea însăși ocrotitoare ca o cetate, parcă mulată pe tresăririle unei bătrîne cloști oploșindu-și puii sub aripă; dar uite, cînd am priceput că o găsisem, pe locul ei nu mai era decît un maldăr de ruine și de gunoaie putregăioase.
Cum zic... Pînă și salcîmul meu preaiubit (sita mea de lumini din fundul curții, sub care îmi dasem întîiele oracole ale copilăriei) parcă abia aștepta să depună mărturie despre hotărîtoarele prefaceri de straja cărora fusese îngăduit în lunga și - lor, tuturor - neînțeleasa mea lipsă. (O lipsă pe care ceilalți - știusem eu ! - n-aveau să o resimtă în firida conștiinței decît sub o formă haotică, scursă de harul cuviinței: ca pe o evadare măruntă, lipsită de orice temei, și ca pe un soi de umblet la întîmplare pe firul tremuratei punți a celuilalt somn, necunoscut lor, temut de ei...) Fapt e că între clipele de odinioară și această ultimă hotărîre a mea (acel moment anume marcîndu-mi actul revenirii), timpul își scuturase în atîtea rînduri peste toate plapuma lui de zăpezi - cu neputință, sigur, cu neputință de sfîșiat ! - încît era cu totul exclus acum ca buna Agàr - teribila noastră cățea cenușie, cu praxisuri recunoscute și cu pedigree (pe care ai mei o tîrguiseră cîndva în frăsuiala ca de suk din culisele saloanelor de frumuseți și confirmări canine) - să mai răsară înaintea mea ca dintr-o nesimțită pîndă și să mă amușine, cu năravul ei învechit, șfichiuind din coadă, pentru ca - uf ! - cu hămăitul ei dogit și sonor, de bubuia strada, să dea pînă la urmă autoritar verdictul că, în ce mă privește, O.K., totul arată provizoriu în foarte bună regulă...
- “Mama unde-i ?” - am întrebat nervos, luîndu-mi pe nepregătite nalba vecinului. Nalba mă urmărise - nătîngă, așa cum o știam - cu toate trei capetele ei de nemeritata culoare a noiței, ițindu-se peste împăcurate-le uluci ale unui gard ca și dus.
O vreme ca o frîntură de viitor încă șovăielnic s-a auzit numai frunza tînguindu-se între mușcăturile vîntului.
- “Să fii matale sănătos, de cînd s-a ascuns dumneaei cucoana acolo jos în pămînt” - mi-a răspuns ea. “Și apoi... Eu cred că se cuvine să mai afli și cum, în după-amiaza aia cînd s-a-ntins pe patul dumisale de moarte, nici n-a catadixit bătrîna să te pomenească pe nume !” - mi-a mai țipat pe trei dezacordate glasuri ca puberale și pe un ton îngrozitor, care de bunăseamă se vroia crud, ori cel puțin răspicat, categoric.
(De fapt - un lucru pe care pînă la urmă ea n-avusese cum să-l afle - o-ho de cînd înțelesesem eu moartea mamei, petrecută cu o groază de ani înainte, cînd din abia despăturita-mi copilărie s-ar fi cuvenit să descopăr în ea o femeie încă în toată puterea... Fiindcă în ochii mei ea avea să treacă prin viață ca o nălucă, ori ca o slovă scrisă cu sîngele disparent al lămîii pe o hîrtie poate că niciodată încercată la foc; cu toate că atîția alții - care nu-i erau fii - se minunau de ea în orice pricină, zicînd: Vai ! - un vai admirativ, nu un vai cu clătinări din țeastă; și mai că și-ar fi așezat-o busuioc-la-icoană, de veselă ce se întîmplase să fie...)
(Spun adevăruri. Fiindcă așa eram noi, cu tot binele și cu tot răul fiecăruia dintre noi prefirat și cîntărit pe îndelete.)
- “Și... tata ?”
- “Dumnealui e la soră-ta”.
- “Așa, deci... Dincolo...”
Nu știu... În fond, poate că voi fi avut într-adevăr de gînd, într-o anume clipă, să-mi încarc faptul întoarcerii cu pîrguiala unui sens. Da, poate că voi fi avut de gînd... Numai că acest “sens” ar fi echivalat atunci (și ar fi echivalat pentru ea !) cu șansa însăși de a mă face pînă la urmă întreg al ei, adică al întoarcerii; așadar un om al întoarcerii; însă - și cum nu încetaseră lucrurile să șadă - mie îmi apărea tot mai vădit acum că șansa unei atare izbînzi îi scăpase de la bun început printre degete.
...Totuși: dar dacă-n cine știe ce abilă clipă a unui presupus delir (de care nu știu dacă-mi amintesc) eu însumi îi îngăduisem cumva și să mă îngîne și să mă cheme pe nume, și să mă strige la sine din frunzișul bătrînului dud, ori din chiar scorbura lui povîrnită în care mă cuibăream odinioară de centurionii execrați ai casei, emiși de ai mei să mă aducă la ordine ?
...Numai că pînă și dudul fusese tăiat de mult.
(Mai tîrziu, unii aveau să-mi istorisească la un pahar cum într-o noapte îl retezase furtuna).
Ei da... Poate că mă închipuiam revenit, cînd eu de fapt mă regăsisem tot atît de străin ca odinioară pe locuri dintotdeauna necunoscute, străine și dușmănoase și mie și, în fond, tuturor, pentru a nu fi fost niciodată iubite și cunoscute în ele însele, în ascunsa logodnă a ascunsului lor, în acel dincolo și altfel al lor peste care noi, stăpînii lor de operetă, defilam pînă la urmă ca niște caraghioși, ridicoli în lipsa noastră de consistență; ne subțiam ineluctabil ca niște guri de cuțit privite în tăiș, pînă aproape a pluti de atît de bogat și divers și ireductibil gol lăuntric...
Atunci m-am întors în strada rămasă, nu departe, să mă aștepte la hotarul dintre ce aveam pînă la urmă să fiu în viață - și ceea ce visasem să fiu.
Am trecut înapoi pe sub uscata boltă de iederă altădată marcînd un acces, o luare în posesiune - sau poate că dimpotrivă o primă luare de conștiință, un fel de semn despărțitor-și-unitor cu celălalt chip și al meu și al vieții.
M-am strecurat ca un mire nevolnic părăsindu-și mireasa în vălmășagul beției și am regăsit strada neschimbată, exact așa cum o lăsasem eu să aștepte în asfințit: ca o lungă trenă culoare de purpură, adînc năclăită și înecată în sînge.
2 «LUMINA LUMII»
... Așa ședea incizat cu elegante caractere latine majuscule pe întregul ei fronton în stil veleitar neo-clasic, ca de somptuoasă și demultă și neurnită lespede funerară; dar noi - vreau să spun: tineretul, noi “codobaturile” (cum ne treziserăm zeflemisiți) zburînd toată vremea în plutiri săltate și poliedrice de la un crez la altul și de la o iubire la alta, ne revanșam pe loc pentru mistificările ei, zicîndu-i scurt: Subtelurica Dite.
Acolo, în bătrînele și dușmănoasele ei salaie răscolite de anotimpurile ineluctabilei noastre înstrăinări-de-noi (așadar îndoielnice, parcă goale de rost pînă aproape a-mi părea de-a dreptul pustii; o, da: pustii, pustii...) leorbăiala garantat dură, ca de magnetit, a ști-cărții era - întru deplină potrivire cu instituționalele lor îndatoriri - era, zic, încinsă de simbriașii augustei și nelăsătoarei Case (mecanicii ei de întreținere - cum le ziceam noi), pe urmă muiată, iar mai apoi topită și picurată prin fel de fel de retorte și pîlnii în pururi neluminatele și nu totdeauna destul de extensibilele noastre doxe. Care trebuie spus că se și arătau îndărătnice a primire că nu numai cunoașterea, “dar pînă și inteligența, da domnii mei, pînă și ea poate fi cîntărită...”
-rită,
-rită,
desfelurită, înșfăcată, legată buduf, supusă la regimuri de coerciție sau ținută în regimuri de cantonamente, ori pur și simplu rebutată... Sau - uite - că sfielnicul 1 + 1 n-ar subzista (n-ar putea subzista) în intimitatea lui nouă ocultată, parcă ținută sub cheie, decît urmare deflorării unei esențe pure, de neatins, ori ca rezultantă abia dacă pipăibilă cu mintea a unui dezastru originar și de foarte întinse proporții.
Cunoașterea !... Dar eu mă zbăteam încă de pe-atunci să-i trag măcar pentru o negrăită clipă înlături, impalpabil, vălul ! Fiindcă pe-atunci cunoașterea mai era pentru noi Cunoașterea veritabilă, de aur și cu C mare, nu materialul ăsta ordinar, de rîsul tîrgului, cu care însă - mai vrînd, mai nevrînd - pînă la urmă tot ne împăcam noi, din el fiindu-ne cusute cucele... Era în miezul ei o naștere-împreună care se necesa oficiată meticulos, pînă-n deplina istovire a amîndurora; se cerea ațîțată și ținută sub pază cu o patimă ca de catalan...
Acolo, zic, sub oblăduitoarea ei lespede, eram ospătați zi după zi din catehezele fastuosului ceremonial de alegere și de așezare-pe-față a măștilor; eram învățați tehnica nesfîrșitelor zbateri de aripă deprinse nu știa nimeni să spună de unde, și purtîndu-te... nimeni nu se încumeta să arate încotro; abia dacă înlesnindu-ți un pumn de alunecoase și înecăcioase certitudini care la expirarea garanției brusc o luau toate brambura, de să te perplexeze trăsnaia…
«Ca să ajungi la ceea ce nu cunoști
Trebuie să mergi pe o cale care este a ignoranței.
Ca să posezi ceeace nu posezi
Trebuie să mergi pe calea deposedării.
Ca să ajungi la ceea ce nu ești
Trebuie să mergi pe calea pe care nu exiști...»
«Fiindcă văzută de pe pod, cea mai amețitoare priveliște nu era aceea care se deschidea înspre afară. Altminteri, marea cu înaltele ei faleze ploconite de valuri, rotitul joc de pradă și de obidă al pescărușului (cu tangentele lui săgetări deasupra coamelor în spume), ori soarele torid prelins pe nesfîrșita tràpeză a asfințitului (ca o ceașcă aburindă de ceai bun, rubiniu, revărsîndu-și licoarea), pădurile cu pleata răscolită de vînt, opacele și efemerele oglinzi ale străzilor încă ude de ploaie, dansul în răspăr al păstrăvilor, dar mai ales acel dulcissimus noctis amplexus jubilînd peste împărtășirea din urmă a îndrăgostiților (și cîte încă !) - poate că și-ar fi dobîndit în timp o oarecare cîtime valorică (dată fiind neputința noastră de a stabili temeiuri, sensuri pure) ( oh, totuși indescriptibila lor gingășie în gînd, ostilă graiului !)...
...Însă văzute de acolo, cum altfel să le iei pe toate și ce alt preț să le îngădui, de nu acela (abia dacă potrivit lor !) de vagi, de potențiale dar șleampăte alegorii, dospite de vremi ca să ne încifreze mereu mai adînc, și pregătindu-și minut cu minut, cumințele, intrarea în scenă ?»
...Îmi amintesc bine: pornisem aprig la vînătoare de cvintă-esență.
Socoteam de absolută datoria mea să-mi legitimez veacul - numai să o fac așa cum se cuvenea: adică scurmîndu-i adînc în văgăuni și în scorburi, scotocindu-i și deretincîndu-i răbdător prin mucedele cotloane. Mă asfixiam de atîta neoxigenare, în timp ce în orice, oriunde, căutam ca un disperat ireperabila piatră de poticnire; dar pretutindeni nu dădeam decît de cezuri, sau mai curînd de nețărmurite goluri, care, straniu, la un moment dat se prefăceau parcă într-un soi de chingi, cu ajutorul cărora el, așadar veacul, ne gîtuia căutarea; sau în tot cazul izbutea să o mențină în interiorul unor anumite limite - ele însele cîtuși de puțin ocurente, de vreme ce din cuprinsul lor esențialul fusese de la bun început prigonit, ostracizat și gonit... Drept care și acesta din urmă fugea de noi; și își lua zborul de să nu mai poți da ochii cu el nicăieri, la nici o cruce...
...Gazdelor noastre de circumstanță, sensibile la măguliri, noi le ceruserăm festinul fără obișnuitele și studențeștile rabaturi, dar neapărat stropit cu vin din cel mai scump și mai ales, vechi și vîrtos - hai să zicem: de Tracia...
...”Accesul la inaccesibil !” - iat-o, ea era deviza noastră iubită și unică; și în virtutea ei porniserăm noi, la urma urmei, acea vastă acțiune de deconspirare... mai mult sau mai puțin gastronomică - în fine, de tot soiul. Da, de tot soiul.
Călăuzelor noastre ce se vroiau de istov pe îngălatele cărărui ale spiritului noi le vruseserăm pentru noi poate că nu peste fire știința (verbul, priceperea de a stoarce cartea de toată zemuiala închisă în ea), ci - dar cît mai abitir ! - îndemnul (fiorul !), supliciul foamei de a fi, peste răsfățul lui a face...
Ei bine: inițial, ce de speranțe - nu ? Ce de speranțe !... Dar uite că pînă la sfîrșit, tot ce se pricepuseră dumnealor să ne pregătească pentru ospăț (și la întreg “tabloul nostru de vînătoare” - cît de bogat într-o primă cuprindere cu privirea; ba încă, vai, și cît de trudnic !) se reducea exact la o mizerabilă budincă nu mai mare ca pumnul, coaptă într-o tablă coclită, ca vai de ea (chiar dacă bătută-n străfund cu toate armele cetății), muiată într-o respingătoare zeamă rùgină, dar prezentată cu ifose (și cu ce de mai mofturi !) într-o hîrtie de mătasă și ea de a-toate-coperitoarea culoare a purpurei !
3
Apoi strada...
...Rrrram-tam-pam,
rram-tatata-pam,
rrram-taratara-pam...
- “Haide, veniți odată; ce naiba, începe defilarea !”
- “Uite, tu, uite și călărașii !” - care curgeau împlătoșați, țanțoși, cu săbiile trase, răpăind din copitele murgilor ca grindina coborîtă pe olanele casei.
- “Ăsta e tunul de 37; îți ia și musca !”
- “Antitanc ?”
- “Antitanc !”
Alt răpăit de tobe. Și încă unul.
Și tot așa, ceasuri după ceasuri.
În zilele acelea ale lui Florar (cînd nu li se cade fetelor să se mărite), cetatea - parcă spălată de zilnicul nostru martiriu al imposturii (fiindcă nu trebuie uitat că mai era și el la mijloc; și mă întreb acum dacă nu era tocmai el, cumva, cel ce o prefăcea - trezind-o ca dintr-un letargic somn la o mai crudă și samavolnică fiire - într-o vulgară codoașă...) - cetatea, spun, își lua sub ochii mei mirați, mari, ca o înfățișare virginală sub care parcă simțeam totuși că nu-mi va fi sortit să o regăsesc - vreau să zic: odată ajuns bărbat, și de cum mă voi fi supus chemării la ordinele vieții.
Cetatea !
Nu încape vorbă: ca să ți se dea, cetatea se cerea neapărat descoperită. Descoperită... ei bine, fie și agale, ca adulmecat - într-un fel: răsfățată și aproape că mîn-gîiată ca o iubită; deși uneori revelîndu-se ție ca pe furiș, ori fără noimă, sau în virtutea unor circumstanțe puternice, știute numai și numai de ea, și dictate de ea... Fiindcă chiar dacă de-a lungul epuizantelor noastre cavalcade peste zăplazele zilelor se mai întîmpla, cînd și cînd, să-i scăpăm pentru un timp din ghiare (sustragerea ta aducîndu-i, nu încape vorbă - și cam în toate privințele - o sumedenie de compensații, o seamă de alte strălucite victorii, grabnic înscrise ei în palmares de o instanță anonimă, secretă) totuși ea rămînea mai departe pentru noi toți, neturburată, parcă singură vie, parcă singură neclintită de vijelii și de furtuni; și măcar pentru unele ca acestea pînă la urmă îmi pare că se cerea totuși (dar se cerea oricum !) numărată de noi în rîndurile concretelor realități ale existenței...
Cetatea... Cetatea mea de toți venerată ca o sfîntă !
...Poate că de asta se și arăta ea în stare să te salte - cu patimă, ba chiar vulcanic ! - hăt, pînă sus în vîrful mamelonului șiroitor de lapte al atîtor speranțe, al atîtor ambiții și cutezanțe; de unde însă (decum o încurcai !) - fratele meu, cum mai dădea de-azvîrlita cu tine pînă drept în groapa comună ! “O viață argat, dar o zi rege !” - era strigarea ei pe ulițe și în piețe, era chemarea ei pe ferestrele caselor, erau ca și bucatele noastre și era neodihna noastră; pe care - toate - ea ni le orchestra măiestrit, trăgînd dibace de sfori, încurcîndu-le anume ori împletindu-le și legîndu-le strîns de acelaș pripon... Cu toate că, la o adică, știa să se mulțumească și cu mai puțin. Drept care - și improvizînd - îi era deajuns să te tîrască de colo pînă colo prin toate cîrciumile, prin casele ei de joc, sau să te arunce simplu și eficace între apucătoarele brațe ale tuturor tîrîturilor - făpturi aproape fantomatice, abia dacă palpabile, dar care se vroiau carnavalești - în măruntaiele cărora tu, berbec nerod ce erai, poate că încă mai trăgeai nădejde să descoperi (fie și numai pentru 50 de minuscule și cupid drămuite minute) femeiescul etern și redutabil; ca - în cel mai fericit dintre cazuri (cu vorbele bunului meu prieten și vrednic ortac Tudor T., poreclit Anemona - pentru fasoanele lui cam de fătălău) - să nu ai cum da decît peste sfîrîitul acelui avid și rongeur, familiar tuturor, “titillamento” al lăcomiei de luxură...
Cetatea... Cetatea mea...
...Și totuși, dreptul ăsta al ei ca asumat de a te număra după plac în rîndurile ei, de a te socoti al ei - ca de funestă șopîrlă ingerîndu-și insecta ! Cînd tu, de pe toate zidurile urmărit de ochii ei amețitori, zăpăcindu-și prada, te străvedeai întreg ca în bătaia unei lubrice (puternice !) lumini, îți dăltuiai piatra din piept născocind în iureș, pentru tine și pentru ea, schime și crezuri... Și te prefăceai, așa, ca într-o vioară de lut căreia numai brațul acela oblăduitor - matern, într-un fel - al ei s-ar fi priceput arcușul să-l mînue, sîngerîndu-ți adîncul cu cîntece furișate acolo tot de ea, purtîndu-te cocîrjat de nevăzute lanțuri prin pulberea de amar a zădărniciei, și pînă-n gropnița unei uscăciuni mai înainte tăinuite, ție neștiute, ție ca păstrate sub oboroc...
Cetatea, cetatea !
...De asta, atunci, cîți dintre noi nu se arătau pentru o vreme sîrguitori să-și cadențeze fie și numai aparențele unor retrageri din timp (și pașii unui alt soi de umblet, plecat dinspre fapte - dacă nu chiar dinspre lucruri) !... Ca, brusc, tot ea să ne sară înainte din măsluitul ei anonimat, gata să se confrunte cu noi într-o încăerare hotărîtoare... Așa că jongla cu noi în toată clipa ca un maestru-coregraf cu trena lui de presupuse chorente; ne asmuțea teribilismul, dar ne îngroșa urîtul, precum și acea culbută a măruntelor noastre calcule pe care prea ades ne place să o ungem cu mirul suferinței... Și ne îndopa pînă la saturație cu utopiile ei - vreau să zic: atunci cînd nu mai dovedea peste noi cu mai măruntele ei glosolalii și himere !
(O, tu, mistificatoare cetate mușcată de pașii mei cîndva feciorelnici, lansați în căutarea elixirului de verticalizare - oh, cum îmi mai țipai tu ca jupuită cu ochii mei de tot nerostul din tine ! Iar acela nu era decît începutul ! Și cum mă fluerai tu îndărăt din mușcătorii incisivi ai semafoarelor și vitrinelor tale, să mă întorc din nou la dancingurile și cafenelele tale, să mă opresc și să-mi scot pălăria înaintea uriașelor panouri prinse de crestele caselor tale de asigurare !)
...Numai că - întreb eu - toate astea, sau mai bine spus zvîrcolirea asta generală a noastră, ca de fluturi trași de vii în foarte sterilizate bolduri, nu ținea ea pînă la urmă nu numai de ele, de ea - în fine, de cetate - ci și de copleșitoarea rapacitate și priză asupra noastră a rețiarului-timp ÎNȚELES CU EA pe noi toți să ne înșface și să ne prindă într-o denespintecată boccea, ca într-un prostovol cu sforile înodate, cu care să ne cufunde pînă-n adîncul celor mai întunecate prunduri și-n nesfîrșirea unei mări de false splendori și de nelăsătoare singurătate ?
(Iar în chiar fățăria ei, mai întreb, oare nu chirăia pînă la urmă însuși nevîrst-nic neastîmpărul nostru, anume oploșit de ea să livreze temei sălciului - și mărunți-șurilor noastre ?)
4
“Înger, îngerelul meu...” - sunau (îmi amintesc bine) întîiele cuvinte de rugă ale copilăriei mele dintîi. Le rosteam murmurat, cu palmele lipite sub cozorocul bărbiei, îngenunchiat deasupra așternutului albastru, de in, (insistent netezit în lungul și în latul lui), sub privirea intens căpruie, tăioasă și pătrunzătoare, a subțiaticei domnișoare Weintraub - sau Fräulein Théa, cum îi ziceam noi - o femeie relativ superbă (deși totuși cam ciolănoasă, poate), încă tînără - scriptic (nu știu de ce) rămasă nerăvășită de bărbat; purtîndu-și părul despicat peste creștet de o albă și fină cărăruie lungă și povîrnită - spre ceafă strîns, să-i pună-n valoare delicata curbură a gîtului ca de lebădă.
Seara, temuta mea domnișoară își căuta de lucru printre boarfele stivuite-n dulap, pururi zorită să mă știe odată culcat (chircit în patul suspinelor mele de fericire, tăcut, nemișcat și cuminte), ca să se poată cît mai iute întîlni pe furiș cu fratele (linotipist, fotograf și, ocazional, învîrte-orice, rămas de mai multe sezoane și văduv și singur) domnului Haralamb H. Elițchi, farmacistul nostru en titre de peste drum.
Eu, din penumbra cotlonului de odăiță o urmăream printre gene cum se jupuia de foșnitorul ei deux-pièces cafeniu atît de adecvat mărșăluirilor noastre de peste zi și haltelor noastre din parcuri, precum și năprasnicelor ei fulgerări în joaca mea - ca de polițai-femelă. Aproape că mă sufocam, cuprins de un inexplicabil tremur (fizic ?), întrezărindu-i sub intermitenta mîngîiere a clarului-de-lună zburda ca de cățelandri a femeieștilor volute, căderile molcome și sidefii, în povîrniș de colină, ale dosului, forfecările brațelor...
(Citesc și azi slova clipelor acelora adunată sub lespezile plumbuite ale aducerii-aminte, fiindcă... o, da, cît de lăuntrică avea să-mi fie pentru totdeauna lumea ! Iar eu unul pe atunci încă nu apucasem să-i adulmec mucezeala ca de ungher ocolit de lumină; pe alocuri abia dacă prinsesem să-i aspir mireasma - încă amețitoare, și încă atît de tînără mie... Pe după meterezele eului meu nu îndeajuns de trezit la viață, nici nu știu dacă-mi începusem rondul; abia învățam să cînt de unul singur, încetișor, din tăinuita sufletului muzicuță, ca un Orfeu al nesfîrșitelor stepe, pe cale de a se defini; ca un vagabond al stelelor încă nelansat în prodigioasa lui cursă; ca un domnitor încă neînscăunat, dar sigur chemat să desclatine o lume parcă anume gîndită să-l clatine...)
...Totuși (ca să mă pun și pe mine în cauză) puteam eu bănui încă de pe atunci că viziuni ca acelea din nopțile mele troienite de lună ascundeau în ranița lor puterea de a răscoli pînă și pacea sihaștrilor ? Că preludiaseră în timp înfrîngeri cruciale, și că erau în măsură să iște în urma lor prăbușiri ca de la înălțimea de zbor a eretelui ? Puteam eu numai bănui că murmurul meu cumințel din pragul nopții, îngemănat cu turburătorul spectacol oferit de teribila domnișoară Weintraub scăpată din hățuri și prefăcîndu-se, în întuneric, pentru - să mai zic odată - cincizeci de amețitoare minute într-o bezmetică și dezmățată dînsă, erau țesute în străfundul lor cu icnetele unei încleștări de uriași ?
Ca să pun degetul pe rană: puteam eu bănui care avea să fie pentru mine prețul lor ?
Abia dacă mă așternusem la vorbă cu viața. Masă - tuturor - îmi era pămîntul; casă, lumea; chemare mi se arăta mai presus de toate umbletul nezăgăzuit al norilor; și acoperămînt - limpezimea luminii din tării țîrîind peste toate... Și atunci ? Din ce să mă dezmeticesc că drumul ăsta lin, îmbietor, de catifea și de mătasă, al cărnii (mie încă tăinuit de văluri), se-nfunda pînă la urmă tot în apucătorul pîntec al Urbei și se-ndrituia tot din potlogăriile ei ? (Iar de aici, că în argila fiecărei cărămizi și-n lemnul bîrnelor din care crescuse cetatea - ca punct al meu ce mi se trîmbița obligator de referire în viață - mustea într-o străveche amorțeală însăși seva de dor - amestecul de speranță și de obidă - al lumii ?)
...Sau și altfel: puteam eu fie numai să bănui - sau să invent - că avea să vină o zi cînd în chiar hlàmida cetății, acolo, în însăși lucrarea de glorie a minților și a mîinilor, a cutezanței și a iscusințelor străbunilor mei, urma să deslușesc posomorîtul slin al silei pătruns pînă adînc în urzeală - de nu a ajuns una cu însăși urzeala ?
5
Iar peste un an, la convenite date, cetatea își prăznuia cuvioșii - care mărunți, care mai cunoscuți și mai breji.
Erau, în felul lor, zile incomparabile - desfăcătoare de legături ?... nu știu... dar mai cu seamă legătoare de noi (și cît mai strînse, și cît mai încurcate) noduri - în care sufletului (turburător cît de bine ținut în hamuri !) de-a pururi dator cetății - doamne, zilnic plugărindu-și amprenta de rob în istovita țărînă a evului, îi era îngăduită dospeala unor clipe de respiro (un fel de uitare spre mai adîncă uitare), freamătul unui exercițiu de aducere-aminte la umbra uriașilor făcători de istorie.
(Vedeți, lupta nu mai era la modă... Ea nu se mai practica... știu eu de cînd ?... De unde și ajunsese cu neputință să mai distingi între adevărați învingători și adevărați învinși. Îngăduitoare și blîndă cu fiii ei în timp ce-i devora, cetatea se îngrijea de ei să nu poată fi în nici o clipă găsiți pe picior greșit la vremea răscolirilor și a culbutelor de conștiință, cînd ei (fiii ei, așadar noi), tot rozînd - și mai mușcînd - din străpeziul fruct al celeilalte cunoașteri, cine știe ?... poate că într-unul din acele momente cu a căror alunecoasă experiență ea se văzuse confruntată încă din timpuri străvechi, ne-am fi trezit; poate că ne-am fi închipuit dintr-o dată în stare să ticluim mai știi ce revendicări inepte, necîntărite și vătămătoare; ba, în final - un adevărat scandal ! o monstruozitate, nu ziceți ? - să ne și lepădăm de ea și să o dăm uitării... Să ne semețim și să O uităm !)
(S-o uităm !)
Bătute mărunțel pe calapodul unei migăluite parodieri a accesului popular la benchetul puterii, ele se înscriau abitir în ritmurile și în alternanța dansurilor din repertoriul Poliției - nășica fiecăruia dintre noi, ea însăși de cînd ajunsă captivă și măiestrit mînuită (spre mai marea glorie a cui ?) să retușeze pe fruntea epocii fireștile brazde săpate de timp și (prea arareori) răscolite de noi cu grapa îndoielilor...
Da... În felul ei, Puterea se constituia ca fiind cea de a doua față a barbutei. Polul ei sudic absolut. - Da; în felul ei, ca substitut al ajungerii, Puterea oploșea în sine făgăduința unei atît de mari nebunii, de să poți pișca între degete gușa cerului - cu recea îngăduință a mîhnitelor stele...
Da, puterea, puterea era vurtul inoculat zi de zi în toate mamelele cetății de stolul (instruit minuțios) al năditorilor-lăcuste parașutați (de unde ? întreb: de cine ? de unde ?) cu misiune precisă s-o îmbrîncească și să o înghesuie pînă-n alcov, iar acolo, cu taină mare, să-i descopere rușinea, să o-ngenunche și să o aibă. Ea se făcea galbenul grîului; ea se făcea arșița verii; se făcea bezna nopții, ajunsese să fie însuși cîntecul luminii în coborîrea acesteia peste locuri și peste lucruri; era ea-însăși și convoiul dorințelor și inepuizabila lor împlinire - borangicul de vis țesut în năframele fecioarelor de alai ale Ierusalimului...
Și uite, așa trecea vara.
Trecea și toamna, cu frunzele ei ca de hîrtie uitată la soare.
Venea iarna: rece și tristă - dar poate că mai sinceră cu noi.
Întunecată.
Întunecată și rece...
...Iar începutul aparținea Carnavalului - ca celui mai vechi și, poate, mai popular dintre ele toate - cu souffredouleurul său estropiat (un fel de momîie caraghioasă, mai mult nudă, închipuită ca un săritor de la trambulină, purtată de mulțime în alai triumfal, cu cracii în sus și cu capul în jos, în chiote și cu strigăte de Gnôthi ! și Prophetiza !
Era, poate, mă gîndesc eu, un omagiu adus forțelor cîndva proaspete și vii, de coroziune și demitizare ale plebei; dar și ca o pălărie scoasă de cetate ea însăși în fața marelui și în veci indecelabilului ei învins...
Mai era și ca un resort, atît de palpare cît și de control, suprapus vitalelor facultăți ale urbei, funcționînd după canoane riguroase și foarte fin șlefuite în timp; și ca un exercițiu de înturnată și bine stăpînită erezie, în ale cărui lungi premergătoare ceasuri de așteptare copiii erau lăsați să-și etaleze cruzimea (precum și bruma remanentei lor inocențe lăutoare de vină) hîrjonindu-se în jos și în sus prin curți și pe străzi, ori schingiuind pînă la ort jivine maidanești ajunse fără apărare.
El mai juca și rolul unei supape articulate în foarte precise și conservatoare scopuri, în temeiul cărora îți era îngăduit - mă rog, așa cel puțin venea vorba - să pui la cale tot ce ți-ar fi trecut prin minte, să-ți mîngîi și să-ți îmbeți prietena tristețe pînă la istovire cu tot soiul de șmecherii în fond extrem de vulgare și ieftine, știute de toată lumea, și pînă la uitarea de toate, pe străzile încă goale de frunze, încă ude de iarna abia plecată din îndărătnica și niciodată sătula memorie colectivă.
Urma cam în acelaș sezon (dar după vinerea înoirii celor zece Precepte) praz-nicul gălbioarelor - sau Filippeele - , mai lesne de aflat în popor ca Sărbătoare a Carboavelor, cu dirijabilul ei de formă ciudată, de jos parcă ambiționînd să aducă a amvon, purtător - în chip de însemn, desigur - al unei foarte lungi (și tocmai de aceea caraghioase) spade frînte; de unde, către asfințit, mulțimea cetății, încă șiroind pe caldarîmul piețelor, era împroșcată cu un uragan de băncuțe simbolice, comemorative, lipsite de acoperire, cu care nici nu se putea face absolut nicăeri nimic, nimic, nimic - nu, nici măcar un minim gest de mîngîiere (la urma urmei datorat de cetate) cerșetorilor împietriți în preajma dezafectatului cimitir luteran, peste a cărui poartă, cu slove cît umbletul cocostîrcului, se mai putea desluși de toți cunoscutul îndemn HIER TRÄNEN.
(Cît de abil - vedeți ? - cît de abil ne erau nouă înstăpînite forțele, fie ele încă abia născînde; și nu numai însumate undeva - să zicem: sus - ci de-a dreptul împinse, de-a dreptul supte, aproape că tîrîte - pînă exact înaintea porților împlinirii... Fiindcă acolo legile greului își redobîndeau ca prin minune primatul, pentru o vreme eludat - cu întreg arsenalul lor de forțe - de toate și puternicele mijloace ale masmediei, spre a țîșni mai tîrziu cu înoită asprime, cu și mai mare virulență, zălud iuțind forța de zvîcnet din tot mai singuraticele noastre inimi !)
Museiele, ca praznic al excelenței, întruchipau pentru noi prilejul suveran de celebrare a omenescului ingenium, sub toate formele cunoscute ale iscusinței, și se bucurau de o participare extrem de largă, de aceea uneori întrecînd în succes pînă și atît de popularele Torunarii, care de altminteri se întindeau pe o săptămînă întreagă, cînd tot norodul - prinzîndu-se pe după mijloc și țopăind în coronițe pe străzi, pe bulevarde și prin piețe, dar mai cu seamă în preajma gheretelor unde, pe veresie, se împărțeau cîrnați de capră și cvas - lărmuia în scînteierile unui uriaș glob fațetat, înfipt în cușma unei foste clopotnițe, astfel punctînd cu plesnete din limbă rodéul soarelui biruitor și al pămîntului în sfîrșit înfrînt, submis.
*
Și uite, odată ajuns aici mă întreb cum aș face să pot da glas nemincinos esenței, ascunsului acestor tristeți. (Ca să le spunem odată pe nume.) Deci cum să vi le urmă-resc (așa zicînd:) pînă în limfa lor și în măduvă; cum să apuc și cum să trag afară din peticăraia în care zăcea îmbrobodită cu atîta migală, goliciunea ei burlescă de lamentabile parodii și de sălcìi, neplatice succedanee ?
...Scurtînd, tot fastul acela deșănțat, fără noimă, pînă la urmă nu s-ar fi cerut neapărat, el însuși, cu tot dinadinsul caterisit, zvîrlit devale, făcut cu el cam ce se face cu niscai bulendre ferfenițite de atîta întors ? Gîndindu-ne, s-ar fi cuvenit desțelenite inversiuni și reveniri spectaculoase, fundamentale; dar ele ajunseseră de-a dreptul cu neputință, și chiar de neimaginat... Și totuși trebuia (trebuia, spun) cu tot dinadinsul invocat ascuțișul unei lumini în măsură să scociorască și să stoarcă din interior, cu cămașa ei cu tot, ascunsa fistulă a înșelăciunii; să spintece, să disece, să curme gogonatele, comodele noastre reverii care nu făceau decît să ne mărunțească și să ne încleieze pașii pe sub adînca umbră a zidurilor cetății...
6
...Atunci i-am mărturisit:
“Cum să-ți zugrăvesc eu chipul, iubito, cînd iarba cohalmurilor - fie ea și gîrbovă de-atîta har al cuvîntării - ți s-ar pleca neputincioasă, ți s-ar închina ca o învinsă și frîntă de hergheliile vîntului, și ca strivită sub doru-i de împlinire mai vechi decît mileniul ?
“Cum am să-ți pot eu cînta jindul, așternerea mea la iubire și dorul, cînd mai tîrziu, dibuindu-te eu, cînd în sfîrșit aflîndu-te, odată adunat din lume în vasul cuprinderii noastre, aleanul (chinul ireductibilei singurătăți) de cuvenire ni s-a strămutat în apă oleitoare de leac și în balsam aducător de tămadă ?
“Sau cum să-ți cînt eu căutarea-mi, de vreme ce - pînă la urmă încăpută-n urciorul de lut al nunții noastre (logodnă a lumii) - poate că însăși așteptarea lumii ni se va fi odrăslit cîndva, ca picurată din amăruia sevă a marelui lumii arbore ?
“Tu m-ai băut ca pe un vin. Te îmbibaseși de chinul din mine, fără să știi, aproape ca de o cuminecare, de cînd încă n-aveai de la cine să afli că, mai presus de sarabanda sentimentelor (un fel parcă de a săpa cu intarsii de fum în fibra de abur a clipei), iubirea e un soi de scară (și nu știu dacă tuturor suitoare...). Însă și eu, uite, fusesem în stare să te caut printre galacticele grindine, și să mă pierd după tine printre cereștile cimitire și tăuri... Fusesem în stare să te plămădesc fie și numai din spunerea mea și din flexiunile visului, ca fiind poate că tot ce dețineam cîndva mai cardinal în ranița mea plină-ochi de torocala treziei...
“Să-mi fi stat în puteri, eu te-aș fi înjghebat dintr-o arhitectură ca a cobaltului (pînă la noi considerată fără replică); ți-aș fi dat viață cufundîndu-te în olmul sucului de măr... În vreme ce tu, ridicol, te și aglutinaseși (aidoma mie !) din carne și din sînge și din miria pămîntului, ca un rod al pămîntului; erai - întocmai ca mine - tot trup din brunul și pieritorul lui trup, zvîcnire de sînge din zvîcnirile lui izvoditoare de sînge; pe umăr și-n piept cărai de dis-de-dimineață ceva ce se vroia însuși mulajul tău în plumb: un eu teribil, și el al tău, totuși - pînă la urmă greu de închipuit cît de străin, cît de puțin asimilabil ție însăți”...
...Așa ajunseserăm noi, cu vremea, să alcătuim un întreg de nedespărțit și fără cusururi, ca jumătățile din stînga și din dreapta ale aceleiaș sfere; și ne răspundeam în ton, precum perechile de coarde pe rezonatorul mandolinei, ori ca gunguritul turturelelor cu norul și cu slava lui. Ziua prin noi ni se binevestea, și își primea blagoslovirea prin îngăduitoarea noastră aducere de noi-înșine din țara ducerii-și-neajungerii. În schimb noaptea se întîmpla să nu mai fim tocmai ai lumii; luna (ca totdeauna atentă) se-ntîmpla să asiste pălind la cîte o dispariție a noastră în întunericul care ne învăluia cu artă și ne punea la adăpost de scotocelile timpului - revoltător cît de dușmănos tuturor, neînduplecat în vînătoarea lui de victime singuratice, slabe și ejectate la întîmplare de nealinatele ape ale vieții.
...Iar ea, pe cît mă spovedeam înainte-i, îmi potrivea mai cu meșteșug în poală perechea aceea de cosmice jucărioare rotunde și luminoase, și lunecoase ca niște yo-yo-uri... (Așa, cel puțin, o vedeam eu...) - Însă atunci (mă întrebam) brațele ei oare pentru ce se înverșunau să mai și sfîșie - de acolo, sus, unde hălăduiam acum în doi - blana norilor ? Privirea ei de ce i se tot povîrnea peste umăr, silindu-se să deslușească (devale, și atît de departe) oglindirea noastră de două parale în plouatele acoperișuri și caldarîmuri ale cetății ?
7
Cînd am primit să fiu poet (el - vaticiniul poetic - reclamînd, cum bine se știe, ca o condiție complementară dobîndirii, asumarea crucii), mă prinsesem la trîntă, cu pumnii bocnă-n coarnele puternice, ca de cervidă, ale albului cireș sădit de tata - să zic: pe imașul nehotarnic al timpului. Și mă săltasem în el: cine-mi va spune ? Poate ca să cutez mai aproape de cer... Îi cercetasem căputele frunzelor, silindu-mă să le pătrund cît mai în pripă rostul; ascultasem din el glasul pămîntului ajungîndu-mă de pretutindeni, zuruidu-mi apăsat în ferestrele cugetului, bătîndu-mi în toaca inimii, trăgînd de clopotul chemărilor la ospăț...
- “Un loc; un loc al tău; și de cînd gata-ticluita cuibare a ta în a face !” - mi-au strigat într-un glas sitarul și bozia.
- “Un timp; un timp al tău... Și o singură mușcătură în bulz” - mi-a țipat mai tîrziu în auz, parcă îngînîndu-i, femeia iubită, știmă imersă-n etuva durerilor.
...Numai că ochii mei erau ochi de orb. Auzul meu, ciulire de surd la graiuri mutești și neauzite. Cutremurarea mea, dintotdeauna, un bocănit în pragul necunoscutului, bufuind din dreptul meu (învederat, chinuitor !) nu de a face curat în coliba-mi (de a o meremetisi, împopoțonînd-o și - ca să zic așa - săltînd-o frumușel pînă la năstrușnicul rang de mausoleu), ci de a expedia cîndva din volburele odișeei mele o ilustrată « cu cele mai distinse salutări pentru toată lumea » - uitați-vă încoace: pe ambele ei fețe încîntător cît de neagră, nu-i așa ? Mai neagră pînă și decît tuciul !
8
...Fiindcă “mai necuprins decît marea” - de e să scotocesc prin sărmanul meu sipet oploșitor de exemple - mie nu-mi era deajuns. (Dar nu-mi fusese niciodată !) Pentru că marea (fie ea și-n necuprinderea ei - însă e ea cu adevărat necuprinsă ?), marea, ziceam, era totuși una de-a noastră; noi toți aveam cu ea o înțelegere cît de cît stabilă și respectată preț de milenii. Pe lîngă asta, sclifositele ei secrete de altcîndva, azi nici nu mai contau pentru noi decît ca niște jumătăți de secrete pe cale de integrală și rușinată dispariție; ca niște mărunțișuri de secret, cam ridicole în pretențiile lor răsuflate, în fond provizorii și foarte modeste, și nouă propuse la o scară modestă, asemenea unor mîrțoage abia dacă încă bune de înhămat la șubreda cvadrigă a metaforei; hai să zicem: ca simpli termeni ai unei mizere alegorii...
...Fiindcă “ascuns” (sau uite, pînă și “insezisabil !”) - deși scoteau pe tușă fățișul și sezisabilul, în alcătuirea lor rămîneau încă tot atîtea concepte supuse rigorilor unui raport. Și tot ce aduceau cu ele se mărginea pînă la urmă la... - ei bine, la nimic alta de nu la un mediocru joc de cuvinte ! Simple vorbe; biete vorbe, care - chiar dacă tăgăduitoare în forma lor - în final își cam pierdeau autonomia, se despuiau pînă și de bruma lor de neatingere, de neasemuire (cerută de mine) fie și numai (dar tocmai, tocmai !) în temeiul alcătuirii lor parcă spintecate, poate că nici măcar antilogice... Da, poate că ele-mi erau totuși întrucîtva ca niște înfățișări din tagma celor de neatins ale lumii, ale întocmirii; într-un fel, parcă arătînd spre masca celui de al treilea și necondeit chip al bunului Ianus; dar ce folos, de vreme ce pînă la urmă nu făceau decît să încurce, momindu-ne să gonim la nesfîrșit pe aceleași îndoielnice și cunoscute căi ale fiirii... Vreau să zic că ele ne legau, oricum - și ne legau de la început - fedeleș, cu noduri strînse, în chingile cîinosului lor rigorism reflexiv, care în final ne și învedera atît de înzestrați să alunecăm ca vai de lume înapoi în neantul de fapt niciodată părăsit al sărmanei, nevolnicei noastre așterneri la drum...
(Pînă și somnolenta - nouă necunoscuta - sămînță îngăduită în măruntaiele unui atotputernic zeu suprem - dar chibzuită să poată aduce roadă - nu-și cerea ea, fie, dacă nu chiar trezia, atunci măcar dreptul la trezire ? Iar întru logodna descătușării noastre de pe urmă, nu aducea oare dreptarul ei de neviață-n-nemoarte, pentru noi destul de izbitor - și în măsura în care i-am fi îngăduit noi să ne închipue și să ne înfie - cu administrarea la nesfîrșit a unui nelăsător și famelnic placebo ?
Drept care - și așa cum știți - la intrarea colibei mele am afișat cu litere mari: “Merita oare să vii pe lume pentru atît ? Merita oare ?” - Odată încăput între labele existențialei jivine, tu, ăsta cu buricele degetelor asprite de tot aruncat zarul în jocul ei murdar, să nu te poți în nici o formă arăta în stare să sfîșii pănura aceea a ei apucătoare de hiperdevoratoare regină-păianjen, să te desprinzi din femeiasca ei bălțătură ca de blidar, din strînsoarea-i ca de involucru a toate - în carnea căruia pînă și modestul 1 + 1 al nostru schiaună (cum bine simțiserăm noi) ca un cățelandru rămas de izbeliște și confruntat cu o năucitoare tragicomedie !
Vedeți, eu îmi cerusem dreptul de unic și nerepetabil lujer la inundarea ființei mele - la gîlgîirea lui în mine - a apofatismului irevocabil, desăvîrșit, absolut.
Îmi ceream dreptul la insondabil și la ieșirea mea din joc.
...Și ce altceva ceream decît o cale dezghiocată umilei mele scufundări în miezul de umbrar al ființei - trădat de fulguranța treziei ca de însăși confidenta lui și de misita lui în lume ?
9
[Un adaos al meu, adică al nevrednicului povestaș care de la cele dintîi rînduri n-a pregetat a-și furișa numele în lacrima istorisirii de mai înainte:]
[Mergînd eu astăzi să pun oarecare rînduială între lucrurile rămase în urma celui dus, am dat într-un ungher de un maldăr oarecare de hîrtii scrise dar fărîmate, gata de a fi aruncate la gunoi. Ceeace și făcînd eu (iar pentru acest lucru ajutîndu-mă de foaia pregătită sub ele în chip de făraș), am rămas în mînă cu următoarele trei încercări de stih; pe care - părîndu-mi-se mie că ar putea să aibă oarecare (chiar și ascunsă) legătură cu istorisirea - iată, le-am trecut și pe ele aici, ca un fel de încheiere la toate cele însemnate.
