cea mai amețitoare priveliște nu era cea care se deschidea înspre afară. Altminteri, marea cu înaltele ei faleze ploconite de valuri, rotitul joc de pradă și de obidă al pescărușilor (cu tangentele lor săgetări deasupra coamelor în spume) ori soarele torid prelins pe nesfîrșita trápeză a asfințitului (ca o ceașcă de ceai bun, rubiniu, revărsîndu-și licoarea), pădurile cu pleata răscolită de vînt, opacele și efemerele oglinzi ale străzilor încă ude de ploaie, dansul în răspăr al păstrăvilor, dar mai ales acel dulcissimus noctis amplexus jubilînd peste îmbrățișarea finală a îndrăgostiților – și cîte încă! – poate că și-ar fi dobîndit în timp o oarecare cîtime valorică…

(oh, totuși indescriptibila lor gingășie în gînd, ostilă graiului!)

…Însă ca văzute de acolo, cum altfel să le iei pe toate și ce alt soi de preț să le-ngădui de nu acela (poate că doar așa potrivit lor) al unor firave, al unor potențiale (dar de-acum șleampăte, răstălmăcite) graiuri, parcă anume dospite de vremi să ne încifreze mereu mai adînc, și-n acest scop gătindu-și minut cu minut, cumințele, intrarea în scenă?