Întreaga ta viaţă te-ai cheltuit dincoace de acea mai presus de limite întindere a speranţelor omeneşti, aici unde durerea creşte-n lume cu fiece clipă – prins între nemîngîiere şi găunoasă cutezanţă.

Aşa trudeşti încercînd să-ţi menţii echilibrul, străin de tot sufletul, monstruos în precaritatea opţiunilor tale, cufundat cum te ştii în mult prea evidentele tale castele ale zădărniciei şi ale panicii; în suflet cu jalea şi cu mireasma florii de salcîm debordînd în noapte.