Annei Ahmatova –

in memoriam

Acolo unde ploaia căzută umple urma, din pustă vin și s-adapă însetatele păsări.

O toamnă lungă dar aspră, cu văzduhul plîns. Dimineața, pe străzile încă pustii, în murmurul neascultat al sufletelor ce se deschid zilei deslușesc atingerea necunoscutului – ca-ntotdeauna prezent anume.

Mă gîndesc: atîtea morți ți-au pîrguit făptura, eroule al meu modern! Din apucătoarea lui Americă, hedonistul Walt și azi îmi clefăe planeta între manidbulele găunoasei lui mitologii; azi încă mai trasează minții bulevarde din anarhicele lui adîncimi, ca un sobol pus la săpat pe sub ruinele spiritului!

…Și dintr-odată, ca întîmpllător amintindu-mi de tine – lumină azi stinsă, timbru totuși cît de sonor, încă, al veacului meu (și cît de viu în priveghiul inimii), un destin mai mult decît un om – la ora cînd pe la noi femeile, cu un surîs potrivit în oglindă, par că ar vrea să-și ascundă trecutul,

Doamne, sfîrșiturile cum mi te înfățișez eu punctîndu-le și deplîngînd începutul: o, tu, înaltă doamnă a tuturor lacrimilor –

…și-n cînt mugetul deșănțat al furtunii

adins răpus

cufundîndu-l…