Ninge inimaginabil.

Suntem în ianuarie, o lună a frigului: minus unsprezece, ca medie. Ninge insistent, lin și alb, lăsînd în jos draperii largi și grele. Cerute de caldarîmuri, giulgiuri s’aștern posesiv peste leșuri de cîini țepene, ajunse pasive – aproape matern.

Ianuarie: o lună în care se moare copios cu zile.

Iar mie îmi e lehamite de ultrajul ce zilnic se țese în jur, și care mi s-aduce pe toate căile și de pe toate meridianele lumii, la întîlnirea lor cu toate paralelele și azimuturile lumii – pornind din peninsula K pîn’înapoi, tot în K.

(…Tăcerea nopții mi te poartă așa cum te păstrează-n munți jivinele și fructul ienupărului. Pe sub pleoapa mea nu îndeajuns căscată, uneori am zărit… Te vedeam? Poate că te și vedeam precum prin enigmatica perdeluire a visului…)