Să nu fi fost Tu, adăstîndu-mă –

jude codelilor mele și săltăturilor

(ca ale peștelui)

pe spîna pantă –

 

cum mi-aș fi drămuit eu Lumea,

desăvîrșit irosindu-mi avutul în cula de lut,

ca-n moft să mă trag cu rușine…

 

…ori de nu mi-l ’napoiai tot Tu,

dereticat cuibînd în mine, dijmuitoare

Patimă,

uimire crudă…