Buzele noastre nu mai sunt cele de odinioară,

de vreme ce s-au ofilit,

nici degetele noastre nu se mai caută.

În parcul cu arborii mănunchiuri (abia înmuguriți,

fiindcă primăvara iar

se lasă greu),

în parcul cu alei în pantă, din pietre mari,

rugoase, în patru colțuri,

împreunate cîte două –

din mers lăsînd în urmă felinare neaprinse încă,

pe Wanda

(pe ea, din mers – vă spun: din mersul ei)

am zărit-o.

(Ah, parcul acela cu alei în pantă în care am aflat

că buzele ni-s ofilite

și că nici degetele nu ni se mai caută...)

...În jur, pe țesătura de trotuare

toți trecătorii gungureau. Pe străzi, automobilele

se gudurau.

Prin aer se făceau prezente gîzele.

Pe-o uliță croită la sfîrșit de ev balcanic burau

cu totul de neînțeles

miresme ca de salcîm în floare.

Îngerii înoptării s-amestecau în forfotă, zburau

deasupra, înotau sub zare

tăindu-se-n vîrf de arípă.

O’ntreagă lume mi se depăna ca zorită

să-și soarbă pripit, în neliniști,

penultima clipă

...cînd eu

în fapt

parcul nu pe acela-l vrusesem

cîndva.

Eu, sigur, nu parcul acela-l vrusesem;

nu parcul acela,

nu pe-acela...