În trînta lor de fiece zi, fiara cetății

ades îl ucidea

de sub minutele celor mai ferme hotărîri

(întotdeauna pornite cu dreptul);

îl împingea cu laba, rostogol

prin Piața Amăgirilor din inima urbei,

și mi-l adulmeca scîrbită în lungul spinării,

…la ceafă,

…la piept.

Cu mersul ei agale, unduios, știut de o lume,

îl părăsea – în căutarea unei prăzi mai nimerite ei,

mai puțin lăsătoare, mai bune.

El unul, de sub pungita sprînceană odată făcea kix! cu ochiul;

îl deschidea, în urmă pe cel’lalt

(feritul, zăcutul),

sărea în picioare (ha-haa!) cu típicul gest al unei năstrușnice marionete;

ca un actor rutinat bătea singur din palme

…ca mai apoi

jocul să fie reluat gest după gest (și adins în canonica-i formă și miză)

de la acelaș – anemic și turbure,

prea puțin performant – întrerupt

început.