Tăceau uitate clopotele

în noaptea de diamant.

Aerul era negru și tăios la pipăit, vînjos, potrivnic,

iute și cîinos și rece –

aer de priér.

Noi, vitregiții,

noi, goliții –

ne adunaserăm șuvoae

(noi, gloatele siluite-ndelung,

cireadă numai bună de jug;

noi, oile risipite de lup

ne adunaserăm buluc, precum roiul la stup,

ca roiul la stup…)

Dang, dang, badang,

ba-dang, ba-dang

și dong, badong –

o, cît de vesel ne băteau din limbă clopotele

în inima nopții

stîrnind la șoaptă somnul

virginalelor flori de prier!

…Azi încă îmi mai amintesc

cum altcîndva (pînă mai-ieri, mai-deunăzi!)

sacrul,

învestit bongătul lor

asurzitor

mă despuia la loc luminii;

cum o topea în sinea mea,

sau cum în dar îmi prelingea pe creștet mierea

grea

de-atîtea flori steline;

…ne înfunda în sine ca pe prigorii,

ne-o îndesa în pieptul supt

și istovit de neaflarea rostului –

al nostru

și a-toate-cele…