1977

 

Azi am văzut un mut moralisind norodul la un colț de stradă.

Vorbea, aș zice, binișor – ba chiar meșteșugit, să nici nu crezi

că pînă mai adineauri

nici habar n-avusese cît har poate ședea în cuvînt

cînd nu-l închipui numai cît un soi de vînt

pe care-l huhăi – bleg, năuc – în preajmă,

ci îl rostești, înavuțindu-l

cu miez și tîlc.

 

Se aburcase pe o ladă veche luată de-alături,

dintr-un maidan plin-ochi de rămășițe și aruncături.

Jos, lîngă el, proptise cam la nimereală

ceva ca o bătrînă traistă din toval durabil

(și înțeleg: din alte vremi)

în care zilnic își înfunda gustarea

de prînz

și ziarul,

umbrela – telescopică, cenușie – de care era

mîndru foarte,

cîte ceva de-mpins la reparat, așa fel

cît să-i rămînă loc

și pentru niscai mici lipscănii

modeste și absolut

fortuite.

 

Își dase părul rebel de pe frunte. Apoi

cu indexul

își lunecase ochelarii în sus, înapoi

la semnul lor bătătorit,

rămas roș; își mai dosise odată scurt codeala

pe dinapoia

unei răgușeli mai mult ori mai puțin motivate,

și-n tremurate scărpinări după ceafă

începuse a rosti.

 

Asta se petrecea în jurul ceasului cinci al serii.

Vara era pe sfîrșite.

Aerul – acolo mai mult praf – făcuse din soare

o păpădie mai mare decît îi e leului coama:

zbîrlită,

nespus de portocalie.

(Pe dinainte-i lumea se întretăia

în rînduri strînse

în felul dinților pieptenului, ori și

ca inul petrecut în ie.)

 

…Dar uite

cum peste harababura de mașini, de țipete și semafoare roșii-verzi

și de claxoane,

și iar de colb,

staniol de ambalaj turtit și cîini nevrotici,

șolduri, gambe –

deodat’ a vrut a fi ca o pereche de bătrîni (care precum se știe

văd îndeobște binișor la distanță),

perfect reperabilă, într-o știrbitură de gram, să ia

fără-voie aminte

la tribunul acela ’ncropit

al meu

care mugea, hămăia clătinat

ca o fantoșă stricată lepădată acolo

în plină stradă

lîngă portița verzuie din fier răsucit

unde fetița tiristului din vecini,

cîndva cățărată, își agățase cumplit către poale

rochița.

 

M-am prins, după cornetele pe care ’mnealor

se și grăbiseră să și le-nfunde-n urechi –

înfoiate,

uriașe

ca două leit gemene, castanii și cu totul ieșite din scară

surori tube.

 

…Dar, uite, cît ai zice hop!

cum strada se și-nchipuise lan de pîlnii

dese snop

(rupte și vălătucite mai mult la noroc: care din foi de gazetă –

cam moi și cam fîlfede –,

care din învelitori șurubate în pripă,

care din filă comună, mai mică dar negreșit că mai tare

de caiet ori de carte).

 

Toate s-au înălțat ca la semn, ca la bătaie din palme

celui gureș acum, făcîndu-se-n juru-i

cum poate s-arate… bunăoară o bună jum’ate de dalie bătută;

pestriță (de-o fi…), doar că… aidoma lui –

a celui de anțărț adică – de-a’ntregul

și surdă

și mută.

......................

Estimp,

ceva mai încolo de parcul meu public soarele se lepădase

de ceasuri

și se culcase.

Rămase fără vocație-n timp,

păsări sure, păsări șterse

lunecau pribegind de la o streașină părăsită, uitată,

la alta

 

„Lumea e un gorgan de enigme” – gîndeam. Și,

luat ca de-un val,

însumi zorindu-mă am lunecat mai departe la treburi –

la una-alta –

 

în orașul meu ofilit, istovit de nefaptă,

tixit de surzi și tot buhav de muți –

 

cum mișună în codru jivine de tot soiul

și buhe, noaptea, și ciocănitori

și sturzi.