Am văzut inși cățărîndu-se prin aer

drept în sus,

drept în sus –

cu ochii mei i-am văzut (pot să jur)

ajungînd pînă chiar dincolo

de buzele coperișului.

Cît aș fi vrut să-i pot opri,

strigîndu-le: „Dați-vă jos de acolo; ce, nu vedeți

că ați pornit după chiar mai puțin decît nimic –

tot luîndu-vă după comete?”

Somnul aruncat peste noi strivea

ca o plapumă, vara, în nopțile de zăduf.

Umblam tot într-aiurea, ca niște năluci.

Muream neîntrerupt. Muream

în fiece oră a zilei

de-o moarte trainică, apăsătoare,

murdară foarte, și ucigașă – atîta

cît putea ea mai mult și mai mult să cuprindă.

…Muream din ce în ce mai convenabil

de plumbii trași în noi cu artă –

în noi, nălucile clefăitoare de somn.

(În somn poți fi ucis mai lesne.)

…„Tata? Era poet – un adevărat om-poet cu disponibilul

de perfecțiune emendabil,

nu unul obținut prin croi,

la Institutul Regional de Programări Genetice” –

se vor făli, ca mîine, feții mei…