În temnița mea

toată-mpletită din drugi jilavi

și vîrtoși,

roși de colții ocnașilor duși –

…și băloși,

urduroși,

groși încă, totuși, de-ajuns,

petrecuți ca la carte de-a curmezișul și de-a lungul

(cărați anume-ntr-aici ca să-nmoaie

și să-ncovoaie,

să gîrbovească, și-anume să spulbere-n sînge,

în sminteală și pulbere,

gîndul:

și stîngul – viclean, a-ncleștare și ură –

și dreptul: țîfnosul, nătîngul-deșteptul)…

 

…în temnița mea

(adică în lăturile băltind pe lespezi și-n îmbucările

dintre lespezi,

pe un traseu boltit în arc-de-cerc

aidoma curcubeului, și-n plină noapte)

căzu cîndva cu un scurt

bleosc, o mică și firavă

stea.

 

Cum a picat, au și cuprins-o

și mi ți-au înșfăcat-o zoaiele băloase

lăsate de întemnițații tonți

cu dinții bonți (ca roși de drugi)

și ochii scurși, goliți

de rugi;

cum le-a picat, s-au și stîrnit

făcătură

în jurul ei, să mi-o poarte

azi – cum ar fi: încoló,

într-o parte,

mîine (parcă anume făcut), altă parte

– hăituit peste lespezi –

ca pe-un nemernic licurici

țipat tocma’ntr-aici de șfichiuirile soartei:

țeapăn,

mort.

mi-o căutau de ort și îi cîntau în felul lor

netot

prohodul: gureșe, posomorîte, hîde

mai avan ca un gîde.

 

Venind cîndva și temnicerul aminte să ia la ce se mai petrecea

prin chilie

(și dînd el de vraiște), dintîi a stătut

uluit.

…Însă-ndată,

netrebnic și ca scos din minți –

scrîșnet scăpărînd din dinți –

„Putorilor!” calfei răcnit-a și ajutoarelor lemnite-n prag –

„unde-i harapnicul meu de zdrobit?

…că uite, mi s-a prins aici buruiană candrie;

ia aduceți-mi-l încoace,

ia dați-l

s-o zmulg, cum se cere, cu lațele biciului

alea vînoase și noduroase,

iuți la mușcat și sfîrtecat

ca buza briciului

și firul arniciului –

bucată cu bucată s-o aruncăm în răstoacă,

toată să o dăm la porci –

mă-sa-n sîmbetele-i negre

de buruiană

vicleană!”

 

Așa zis-a.

 

…Și așa, șfiuu! și așa, jleap! –

roată săreau în jur fărîmele de astru

picat din ultramarinul coz, adînc ca de ocean, al nopții –

uns tulpină,

împuns floare;

săreau și se-ngălau în zoae, mici, fărîmele de lujer…

…Și iară șfiuu! Și iară jleap! –

sărea pînă și temnicerul, prea-aprigul păgîn, în loc,

cu brațul și cu gîrbaciul lepădînd, harș!, limbi de foc,

iar de pe unde se potrivește

slobozind tot păgînește –

printre dogori

și în sudori –

sodomuri grele de duhori…

 

…Cam asta-i toată povestioara mea

despre steluța

dată uța

pe lunga și boltita cale a curcubeului de seară–

devale, ici

în temnița mea.

 

Stea, cum văzurăm, n-a mai fost…

 

…Atîta doar că, dintre lespezi

(din zoaiele scăldînd nestînjenite caraliul

frînt, zăcut),

firavă-ntîi, curînd vînjoasă,

iar mai la urmă naltă, naltă,

degrab’ s-a încropit o altă stea (și floare, altă)

zorită rădăcini să prindă

și să suie-n zburdă, șuie,

peste praguri, pînă

dincolo de-a Lumii grindă.

 

…Iar eu, povestea ei iubind-o,

m-am așternut la scris,

viind-o.