„Învățați zborul” reținusem eu îndemnul scris în josul
unor pósteruri
înfățișînd pe fond albastru-siniliu
un fel de Icar bine-făcut, cu barba tăiată grecește,
planînd cu brațele-n cruce
deasupra unui lanț lung de creste
cotoșmănate-n zăpadă.
Mă prezentasem; repartizat
unui instructor uns în lucrul cu începătorii –
după ce ăldintîi fusesem catehisit din Codul Zburătorului
(citit cu sîrg; în parte chiar memorat) –
îmi închinasem ani trudnici deprinderii
unui rost,
unei așezări anume
în meditație și sever regímen
incluzînd cumpăna, mai tîrziu bolta (adică cercul perfect,
exersate la nesfîrșit – iar mai la urmă
chiar într-un stil de foarte, foarte mare vedetă)
executate aidoma cum arătau ele
din peniță
în pozele semănate-n prospect.
Totul, cum zic, se petrecuse mai la’nceput; și în pofida
unei oarecari toleranțe
de care încă se mai putea prevala canonul,
vrînd-nevrînd fusese deprins – mai tîrziu meșterit –
mai mult dosnic.
De-o vreme aproape că nu osteneam
să sporesc.
…Ba încă îmi mai amintesc
cum chiar mă aflasem propus (de-ncercare! cu tîlc!)
în jinduita treaptă secundă,
cînd –
într-o frumoasă zi de prier –
și cînd nimeni chiar n-ar fi gîndit
defel –
„O-ntinde unu!” mi-ajunse-n auz.
„Mîi colo, pe loc” îmi strigau
...de nu pofteam
să li se ordone din urmă, scurt: „foc!” –
să mă curețe adică –
iar eu să mă moi, să bușesc, și cu limba din țărnă gustînd,
drept în vecie să pic.
...Așa am hotărît cu-adevărat
să fug.
Un’-doi-un’-doi-un’-doi-un’-doi...
Îmi erau murdari ochelarii de colbul paraginilor și de sudoare.
Răsuflam scurt, împiedicat.
În jurul meu trosneau și chiuiau din urmă buchetele împușcăturilor
cumulînd revărsate, concrete și ucigașe,
úrile
adunate cu migală și sîrg de pe la toate lepădăturile
în virtutea unei străvechi, meticulos,
abil și cu lungă bătaie,
silnic tîrg.
Mă și opream. Pe urmă o luam iară, binișor, d’à capo ,
ostenindu-mă să reintru și iute și cît mai anume întins
în bun pas –
leghe după leghe,
veghe după veghe,
ceas după ceas –
de dimineața și pînă chiar dincolo de amurg,
în salturi lungi de murg zălud,
de mînz – prin rariști ori în alte-ntinderi,
pe unde țesături de ape în fir de sînge toarse
curg…
…Dar uite că pe nesimțite
(tot cînd nu mă așteptam)
din avînt și opinteală
– cînd mi-era mai anevoie! –
hop, am prins să pierd pămînt;
totodată, dintre umeri
am simțit cum (ce sminteală!)
îmi creșteau îngemănate
(una, ici… și încă una!),
mari, pufoase, bleu -cerești
ca muiate în sineală,
două aripi măiestrești!
Oooo! ce ușor
e să zbori
…doi-trei-patru
fîl-fîl, fîl-fîl
luat de-o boare,
dus de vînt!
Ce ușor i-acum să zbori
de prin apele-nțelese cu pămîntul-bîzdîganie
să-ți facă de petrecanie
și să-ți sape-n glod mormîntul –
nesfîntul!
„I-hii, ia’, că uite: fîlfîi
încă zece
și-alte zece
și iar zece
și iar, încă!…”
…stîrnind din cuhnii gospodinele
la zarvă și în sperieți
cu găinile!
Oh, să zbori! Oh, să zbori
peste pajiște cu flori –
pînă noaptea,
pînă-n nori!
Lunei să-i calci în hîrtoape!
Argintiu să oglindești
peștilor din repezi ape;
iar la urmă să cobori
dînd ocol în rotogoale
dulci, domoale –
pînă-n vale
peste tîrlele dormite
(străjuite – pururi trezi –
doar de cîțiva huhurezi)…
......................................
Așa am ajuns eu ca de fiece dimineață
să-i cer vremii
scump ascunsul.
Din fojgăelile vreunui crîng
zbor pe deasupra ciutelor care îmi sar din-dreapta-și-stînga
trezite smintelii – lor tainice și de neînțeles – ale mele,
dar care unuia cum mă aflam (lor unora
străin fiindu-i timpului mersul)
chip îmi destăinuia și pas și tărie
ca de călătorie-n colind
și bun viers.
De-acum țîșnirile mele se-ncumetă pînă departe
de àle paragini…
…și-apoi iar peste ape
și punți,
peste munți…
…pînă-n cerul poclit,
să-i mușc gura, prea-pura,
să-i sorb în înalturi, filótimă,
bura…
..........................................
Cînd am șezut (într-un tîrziu)
ca în căușul unui așternut din tot soiul de crengi
și in –
mirosea a pelin și garofițe.
În jur nunteau, din soare, vițe.
Nestins-și-viu melița un izvor.
Vîrtos și viu melița în izvor –
de-mi fura mintea de la zbor.