La noapte (speranța, of! speranța)

din toate am să m-adun în ghioc

de sub cenușa evului (lăsat ca plumbul!)

și-n fîlfîitul mesager al aripilor mîinelui.

În zori, lumina –

muierea mea de trei parale care întruna se ține de mine

ca o tîrîtură –

cu siguranță că iar va să mi s-agațe de pleoape,

că iară va să mă tîrască prin puturoasele umblători ale zilei –

proastă

ori neștiutoare

că mie anume îmi zuzue la ureche

cornul nopților cu lună lină

(pe-a cărei înturnată față nu-i șade a se fuduli) –

altminteri nu și-ar mai speti

aici, în jitnițele zilelor

cloroticele ei pîlpări nătîng băute

de retină…