(„Păcat numai că o să murim toți, unul după altul, fără a fi săvîrșit nimic vrednic de luat în seamă.” –

SOLJENIȚÎN)

 

Nimic nou în plasmă –

demónul găunos al limbii

cuibînd, cătrănind

departe.

 

Nici un fulg la orizontul cauzal

perfect.

Nimic în derivă.

 

Nici un hiat

între o fi și a fi.

 

...Și-mi spun: cît încă se mai poartă

golul existențial,

ploaia oblicuă –

 

mai bine să nu licitezi

nimic.

 

Fiindcă fără mînuire

nicicînd

nu s-ar fi petrecut

nimic.

 

…Și-mi spun: da, ăsta și e sensul,

substanța lubricelor vremii voci –

cealaltă, nepipăită față

a oricărei istorii.

 

…Și-mi spun: uite, de asta nici poetul

poate că nu-i decît un păgubos,

călîu,

lunecător prin timp –

 

aici unde totul e timp,

aici unde toate înșală –

 

cînd totul e ca de pe-acuma gata socotit

și curs…