Omule aprig,

omule al întîmplării:

îți și simt abilă dreapta cercetîndu-mi coasta,

crezul,

jaguarii zelului gonaci peste restriștile casei mele –

dichisu-mi de mîntuială cu ghiarele descîlcindu-l,

vrîndu-l

din peticăraia dup’amiezelor mele nisipii –

bătînde ca în zăplazul darului,

duhului nopții…

…de vreme ce poate că-n doi

mai aprigă mi se cuvîntă dulceața necuvîntatelor,

mute procese

cărora nimeni vreodată nu le va da într-aievea de

urmă

de nu abea acolo unde

sub chivără de sumbre semne

atîrnători înfășurîndu-ne la un acelaș ghem

al Știrii

(iar unul de cel’lalt iubit prăduindu-ne),

fiecare se va afla însutit –

robotitorule, găsitorule, bunule,

blîndule!