Dragostea noastră de ieri

se înfrunta din pîinea dibuirii-de-noi

din toate risipele zilei.

Și era lăcomia cupidelor crînguri

(aromitoare flenduri ale unui paradis originar

și de nereperat în timp) –

alunii îmbiindu-ne înspre seară pe toropitele lor octave

de șoapte,

în pîntecul dogoritor al verii.

(Spuneam: „Uite, vii!” – și tu-mi soseai cu păru-n flăcări,

aprins la rugul mistuitor al asfințitului,

de braț cu liniștea.

Îmi surîdeai scurt, dintr-o parte,

te așezai alături, promițătoare – cuminte totuși –

sau dimpotrivă mi te scufundai în brațe, anume ca să-ți simt povara;

curînd eram în doi o singură spunere,

o singură deșertare în murg,

în două flăcări răsfățîndu-se și dănțuind un singur foc –

cîntul acela de încovoiere a morții.)

 

Și lacul!

(Ca să ne prindem mai avan în chinuita noastră necuprindere

se lăsa noaptea.)

 

Veghea,

durerile de mistuit precum pîinea cea de-pre-urmă a

osîndiților,

au fost dragostea noastră de mai tîrziu.

…În urletul ca de fiară al urbei –

căreia zilnici ne era-n program să-i lunecăm fie-cît

din încleștarea puternicelor mandibule

(cînd timpului ne ferecam

ca într-un slon neoblonit de licăriri și contururi)

sub ochiu clarului de lună – sihastru

miruitor –

 

…pînă la ceasul ultimului tren, în care urcîndu-mă

îți voi șopti la ureche: „Uita-vei?”

 

…de vreme ce nu ne e scris să călătorim împreună

de cealaltă parte a-nsinguratului semn de adio

ce-i fac acestui silnic mal

care credința ne-a îngăduit-o;

 

adio, adio

urat fiilor noștri,

împleticitelor mele bîjbîieli –

precum tuturor legăturilor mele

’n veci, în veci de-acum dezînodate,

rupte.