Eu am doi ochi de miop abia ameliorați de sticla

ochelarilor maró

dreptunghiulari

primiți anul trecut de pe la nuș’ce rude

din Paris.

Pupilele mi-s de un negru albăstrui, aproape vioríu,

ca fluturii plăpînzi ai genelor,

ca părul (cînd îl frec oleacă în ulei)

și cum îs caldele nopți ale verii, pe care le iubesc

ori ca furtuna.

Mi-e statul lung, subțire și săltat în mers

ca versurile cu dactile.

În spate port poveri de veacuri.

Așa sunt eu. În mine am, poate, ceva de zeu –

însă amestecat (și în măsuri greu intuibile)

cu elemente de duzină

și cu drojdie.

Trec toate printr-o sită deasă pe ale cărei ochiuri

joc.

Prin ele, dincólo întrezăresc

tărîmurile străine,

cîinoase,

mîngîiate de foc ale siluitorilor de moarte

și de huzur

...Și-așa, mă-mping totuși să trec prin ciur.

... Așa mă-ndemn să trec de partea ceea

reducîndu-mă după puteri, treptat, la o esență

cît mai neîngălată

și mai fără cusur.