„A, ia te uită: a sosit primăvara!” – ziceam în sinea

mea, pășind pe strada încă

jilavă de ploaia din ajun.

„Și parcă s-a mai încălzit...” – adăugam, deși în

dreptul fiecărui colț

cu luciul tocat de încălțările atîtor sute de

vremelnici,

vîntoase fulgerau pe lîngă mine ciudnic și neașteptat,

atingîndu-mă cu coada

ca niște motani stîrniți și luați la goană

de toate potăile cartierului.

 

Atunci parcă-mi venea să zic că ar fi totuși încă rece.

 

(Așa e primăvara: cam nehotărîtă-n bîiguiala ei.

Mă rog: cu toană.

Frunzișurile bunăoară se grăbesc

și-ncep ca de pe-acum gătirile de nuntă,

deși – cum bine se cunoaște – nuntirile s-ar cere

programate la soroace mai

tîrzii,

și cu temei: ca treaba să purceadă după tipíc

armonic și verificat,

iar nu așa, la întîmplare, cum ai cloci o amețeală

oarecare,

de făcut alandala,

nevîrstnică, nesocotită,

de nimic.)

 

Exact în mijlocul orașului prin care îmi purtam eu pașii

azi

precum alaltăieri și ieri,

un magnolier adolescent se ștrengărea (cu toate că

abea pe jumătate treaz)

cu niște bumbi trandafirii

și mari cît ghemele de lînă

(pe care ieri nu-mi amintesc să-i fi avut),

jucîndu-i lent din vîrf de creangă,

tot cam așa cum șade și se joacă în jocul său foarte firesc

un prunc domnesc

(la ceasul mut al sațiului, biruitorul foamei doamne

-și-stăpînă)

cu buricele degețelelor lui de la mînă.

 

Treceam pe lîngă el prin aerul nu tocmai sigur al lunii

lui april,

și în lumina fumurie parcă (oricum, încă

nu tocmai vie)

m-a salutat:

el, magnolier adevărat, pe mine tot ca pe un magnolier

adevărat

(atîta doar că mai bătrîn) –

aidoma lui rostogolind cîte un ghem

în fiecare crengură de mînă.

 

M-a salutat domnia-sa întîi, de vreme ce poate purtam,

credea,

la rîndu-mi – și ferit –

un prim boboc aducător de aminte

(chiar dacă nu tocmai învolt...; poate vizibil, totuși,

lui)

aici, ca între copăitele coarne ale sprîncenelor mele.

 

M-a salutat – deși înțelegînd

că trec.

(Vă spun că nu era decît un puiandru

– poate că nițeluș zevzec –

lenos scuturîndu-și de somn amorțitele însemne

de viață);

în vreme ce eu...

...ei, eu-unul de cînd perindam

și goneam –

pripit înșirînd zilele ca pe-o ață –

 

călîu, risipit,

nesporit de vremelnic,

 

de-a’ntregul mîncat de gîngănii

’năuntru;

 

lemnos, chilipirnic

și sec...