(Un portret al artistului la bătrînețe)

 

"Doamne, toate furtunile și toate valurile Tale m-au acoperit.”

Ψ 41.10

 

Dragi prieteni (cîți îmi mai rămîneți),

din suflet vă conjur:

păstrați-mă necheltuit în inima voastră

ca-n toate acele zile vechi

cînd – unii altora – poverile

tăcuți luîndu-ni-le

degrab ni le săltam în spinare

cu toată încărcătura lor de viață-și-moarte

(bieții de noi!);

iar eu încă de pe-atunci

ceva presimțind, parcă –

Doamne, cum mă zbăteam să nu vă pierd,

cum mă luptam să nu fim zmulși unii altora:

care de neastîmpărul îndesat în noi,

care de cine-știe-ce vremelnică orbire a ființei –

pînă la urmă toți de viața

care niciunuia n-avea să-i fie vis

nicicînd.

 

*

 

(Mustangurile

care se năpusteau vomitînd ură;

și noi, cei vii, odată-ntorși,

noi reveniți cu inima grea din mohorîta strînsoare a gropilor

gazde,

din vîrful buzelor

pe degete numărîndu-ne unii pe alții…)

 

*

 

Migrez în loc.

Mă-ntorc

(totul e un vîrtej în mine)

…acelaș om,

acelaș ins nedăruit cu lucrare,

acelaș jalnic eu înfofolit în toate metehnele lui.

 

Din fugă, cu un gest mecanic

îmi însușesc înebunitele visări ale altora

(toate zone ale necunoscutului și speranței):

mă regăsesc acelaș ins

tolănit fără rușine în vrerile lui

 

(mere lack of Presence)

 

nu sîrg, nu viers, nu foc bobotitor, și nu atingere de arípă,

neștiutor dacă-și va mai adăuga o zi –

în van școlit la aspra frumusețe a jertfei

cînd nu  ai de jertfit

nimic

și care,

uite,

cu un nu știu cît de sigur mîrîit de protest,

la cîntători adins nalță zăvorul

puioaselor sale fantasme catifelate și sidefii –

lunare forme fără suflet…