„Am ținut un jurnal”, spunea.

Cu aparatul de fotografiat permanent atîrnat, de gît sau de umăr, într-o vreme cînd omenirea făcea fotografii, nu poze, s-a strecurat printre noi – discret, dar permanent alert – aproape la pândă. Declanșa la orice îi atrăgea atenția: privirea visătoare a unei călătoare în tramvai, cearta unor copii pe maidan, fojgăiala de la iarmaroc, larma din parcul de copii, elanul amoros al unui cuplu pe o bancă din parc, un bețiv căzut pe trotuar, o îmbrățișare. Și-au pus sufletul în palmele lui și prostituata și academicianul; și ciobanul și artistul; și cei umili și cei din înalta societate. Iar el i-a respectat egal – lăsînd misterul din ei neatins.

A rezultat, într-adevăr, un jurnal – scris cu lumină și dragoste – un jurnal de stări și atitudini, ca o expresie a condiției umane într-un caleidoscop de ipostaze. O condiție trăită nu numai în sine ci și reverberată în tot cuprinsul scenei pe care se desfășoară tragedia umană – o piesă în care capătă voce universul întreg.

Șaizeci de ani de capturi, o clipă a umanității în permanentă trecere.