Autumnală
Toamna pășea pe sub clopotul nopții
adunîndu-și părul de aramă prins în crengi.
Ședeam de vorbă cu ea și cu ploaia. Dar ploaia-mi
răspundea mai mult prin enigme –
ba uneori nu-mi răspundea chiar defél, zorită
să bată pieziș darabana
în pielea netedă, lucíe și neagră
a urbei.
Din mers,
ploaia cresta prin aerul ieri încă moale,
furiș,
dungi –
cu degetele ei subțiri, biciuitoare și reci,
iuți și prelungi.
Cîndva orașul hotărîse în mine
bărbatul, poetul,
bărbatul și poetul
deopotrivă.
De-asta cred că-mi și cerea să-l iubesc,
cu toate că-i simțeam zi de zi apăsarea –
povară
grea, atît cît mi s-ar face
(îndesată la un loc –
ghemoc de năucite ape)
marea…
Prin întunericul împuns de lumini puține
priveam de la fereastra mea la trecătorii care alergau –
suveică printre sforile
de apă.
— „Neisprăviților, ce faceți?” – le strigam. „Voi nu vedeți
că plouă?”
…prin care cuvinte
de fapt mă străduiam să-i scutur zicîndu-le cumva
că-n Urbe
ploua acum în mod excepțional
cu binecuvîntare mare, de s-o turbe;
ploua cu ploaia darurilor;
ploua cu apa ploilor de dincolo de timp;
ploua cu ploaia ploilor
din rugul apei…
Ei însă nu mă auzeau. Așa că am dat buzna din cochilia
ajunsă neîncăpătoare.
„Cît plouă-n astă seară, uite: desface-mă-voi la piept,
și am să casc uriașă gura,
să-mbiu storsura norilor să mă pătrundă
picătură cu picătură –
unda împungîndu-se cu undă…”
Ah, da!… Abia cum mă dumiream că ploaia-și programase
astăzi pentru mine
spectacolul ei miruit de
noapte
Oh, cum îi mai simțeam mușcătura pe față!
Se lupta cu mine ca o felină, mă șfichiuia cu coada
peste piept, peste burtă,
zgîria copacii făcîndu-i să sîngereze; îmi ciuruia creștet
și umeri; îmi pătrundea,
șuvoi, nară și nară
în gură,
peste coșnița pieptului –
și mă pocnea – bici în frunte și peste ochii deschiși,
de bărbat
pușcat din lîncezeala gherlei lui,
dezînodat și zmuls din ghiarele urbei, și plecat
(departe de toți ai lui) să chiue, beat
ca o curcă.
Roată fanalului dînd prin toamna frigoasă, adîncă,
ferestrele orașului scrîșneau, uitate în plîns
– de singuratice
și stinse.
Ud și-ngreuiat de zloate,
drumurile bătînd toate roase de gropi și de hîrtoape,
muiate în clisele groase –
și pușcă-nud –
cătam o punte.
…Uite
așa am dat în munte…
