Lui Matei
Ascunde-ți pașii în adînc,
și zborul
în adînc sfințește-l.
Zăplaz (de foc!) așază, pururi nou, landoului
neagățatelor lumini:
frivolelor,
necumpănitelor,
și umbritoarelor cu-ntoarse umbre.
Cîndva, tihnita semeție a vîrfului
poate c’o să ți se-ascută vederii;
poate c’o să ți se-mbie dorință;
poate c’o vrea să te asmută-n
cale,
din volbură –
spre isihie și susur…
Zmulge-ți atunci viziera covîrșitelor haruri.
Spre sine memoria însăși să nu te mai tragă
de suflet
cu brațele ei curmătoare
de blagă.
Și-n mers, astă muzică să ți se facă:
și plătitoare cale
născîndă,
și înălțare: ne-izbutită, ne-vrută – zbătîndă
ca spre o mai sățioasă beție
smerită,
crescîndă
nevîrstnică necăzută la pîndă, nedată,
abia fiitoare,
abia scăpărîndă…
