Autoportret
Eu am doi ochi de miop abia ameliorați de sticla
ochelarilor maró
dreptunghiulari
primiți anul trecut de pe la nuș’ce rude
din Paris.
Pupilele mi-s de un negru albăstrui, aproape vioríu,
ca fluturii plăpînzi ai genelor,
ca părul (cînd îl frec oleacă în ulei)
și cum îs caldele nopți ale verii, pe care le iubesc
ori ca furtuna.
Mi-e statul lung, subțire și săltat în mers
ca versurile cu dactile.
În spate port poveri de veacuri.
Așa sunt eu. În mine am, poate, ceva de zeu –
însă amestecat (și în măsuri greu intuibile)
cu elemente de duzină
și cu drojdie.
Trec toate printr-o sită deasă pe ale cărei ochiuri
joc.
Prin ele, dincólo întrezăresc
tărîmurile străine,
cîinoase,
mîngîiate de foc ale siluitorilor de moarte
și de huzur
…Și-așa, mă-mping totuși să trec prin ciur.
… Așa mă-ndemn să trec de partea ceea
reducîndu-mă după puteri, treptat, la o esență
cît mai neîngălată
și mai fără cusur.
